Alegerile nu sunt greu de făcut

Alegerile nu sunt greu de făcut.  Să trăiești cu ele, aceasta este piatra de încercare a vieții. Un simplu da, ori un aspru nu, te pot transpune în locuri, lângă oameni  sau în situații care nu intrau în planul ori în visul tău. Și la fel cum în aproape orice sunt două drumuri, și aici vin opțiunile: ţi le asumi, treci cu ele-n spate prăpastia care te desparte de omenescul şi divinul din tine, deopotrivă, sau poţi urla cât te ţin plămânii că nu le vrei, că nu le-ai desenat, că sigur nu este ceea ce-ai cerut. Urlă sau acceptă. Staționează sau evoluează. Este alegerea ta.

Mă pun în oglindă şi zic că nu mă pot lăuda cu o fire hotărâtă, cu o atitudine tranșantă  în situații când trebuie să decid. Poate tocmai pentru că mă gândesc mereu la consecințele traiului cu ele, deciziile mele. Cuţitul îl ţin mai mereu în teacă. Pot fi acuzată şi de laşitate. Pot. Nu mă voi aşeza cruciş în drumul celui care emite ipoteza asta.  Pot doar să cred că, undeva, între a da cu piatra şi a vedea problema din alt colţ, este o linie distinctă pe care eu mă aşez. Între a mă crede de capul meu pe lumea asta şi a simţi că dincolo de mine este un Altceva, am ales  mereu a doua variantă.

În copilărie, deciziile erau despre copacii care trebuiau urcaţi, luncile care merită a fi colindate sau pe care parte a râului îngheţat  să amplasăm terenul pentru meciul de hochei. Mai târziu, era despre părţile din care bate vântul, despre moartea care-i final sau început, despre mistere care s-au  potenţat sub directa îndrumare a minţilor aşezate prin colbul care dansa în după amieze secetoase.. Lumea, de acolo, din copilărie, părea fără hibe, clară, cu stele luminoase, drumuri libere şi oameni la fel de clari şi liberi. Naivitatea era atingerea sfântă. Când în cuib nu găseşti răutate, creşti fără ea, creşti înalt, crești drept şi crești așa cum ai fost visat înainte de întrupare. Dacă aceste decizii  înseamnă puţin în analiza raţională de astăzi, undeva, cumva, ne-am stricat rău de tot.

Orice era pe atunci în mintea mea, dar cu siguranţă nu se lipea vreo frică de asumarea unei decizii greşite. Trăirea mea era nuanţată cu toate culorile pe care le deţineam. Curcubeul de atunci, în anii care m-au purtat, s-a arătat tot mai rar. Am devenit părtinitoare cu unele nuanţe şi am realizat târziu, cu unghiile roase până-n carne, că luam decizii tot mai greu.

Poate atunci am început să mă ştiu. Nu-mi amintesc de regrete majore, căci mai mereu, am avut grijă să colecţionez  momente. Planurile cereau siguranţa unui mâine, cu toate decizile luate corect, astăzi. Şovăiam şi mă fâstâceam în faţa unui prag mai înalt.

Laşitate sau frică?! Aşa, încet-încet, am învăţat să cer călăuzire. Să mă întorc la copacii copilăriei mele, la albastrul infinit care învelea lunca prin care alergam să prind gândaci de mai.  Aşa am trecut graniţele judeţelor pentru a cunoaşte oameni  şi locuri, pentru a sta la masă cu cei care îşi ţin nasul în cărţi, pentru a înţelege că-n lumea asta, nuanţele le vezi tot cu lumina ta. Tot acum, am luat decizii urlând că eu, de fapt, nu le iau. Că mi-s impuse. Iar asta, n-am mai numit-o călăuzire. Îmi lăsasem pantofii afară, pe pragul uşii, în speranţa dobândirii unui dar. Dimineaţa nu mai erau. Am umblat o vreme şi cu picioarele goale. M-am plâns de toate cele, am decis că oameni-s feluriţi  în rău, că iluzia copilăriei era chiar o iluzie. Cât greşeam!

Pur şi simplu, toate-s la locul lor. Oameni, locuri şi timpuri. În ordinea asta, în felul lor de a fi, în frumuseţea dată sau creată, sunt şi eu. Cu mine sunt deciziile mele. Am ales să fiu acolo. Am ales să trăiesc şi durere şi entuziam. Am ales să cresc traversând toate cele care, în momentul răzvrătirii nu mi le puteam imagina a fi scrise în destin. La urma urmei, destinul nu era tot o alegere?!

Mi s-a tot reproşat că iau decizii cu inima. Mă treceau căldurile în explicaţiile pe care le înfăşuram în jurul acestei ipoteze. Cum să iei decizii cu inima?! Pentru că la mine treaba vine în ordinea asta, dar câtă risipă până am acceptat asta! Nu de alta, dar trebuia să fiu în rând, iar ceea ce trecea peste, era neavenit. Tânjit-am mereu după materializarea viziunii mele, cea din primii ani, despre oameni, locuri şi timp. Oarecum, grupul asta îl credeam primordial în a-mi influenţa deciziile. Era confuză treaba cu rânduiala şi datul după mersul lumii. Deciziile mele, oricum le-am întors, scotocit şi dezbrăcat de mine, tot nu mulţumeau.

Nimic nu înflorea firesc, nu venea nimic fără vreo stânjeneală, asta-n cel mai bun caz, căci simplele lucruri oglindite-n mine, erau stânci colţuroase în ochii altora. Decizia mea. Da, da. Despre traiul cu ea, este întreaga poveste. Acum vine treaba cu a treia cale. N-am brevetat-o, dar am schiţat-o şi i-am dat picioare să păşească. Intre drumurile alea două, acceptare şi cap plecat, ori răzvrătire şi durere, eu am ales să mă aleg pe mine. Papucii la uşă nu-i mai las, nici nu mai cred  că-s din grămadă şi nu mai văd părtinitor nuanţele magicului curcubeu.

Ba, mai mult, le văd distinct chiar pe toate. Le simt şi când ştiu că pot decide, imaginea din oglindă zice aşa: uite, o femeie-copil, un suflet care îşi permite să fie exact ceea ce este şi orice „da”, orice „nu”, vine doar din ea, fără oameni, locuri sau timp. Mă pipăi mereu şi urlu. Sunt. Ăsta-i sensul. Drumul. Calea.  Nu mă pot alinia în niciun rând, n-am puterea să duc şi poveşti care nu mă cresc, nici motivează. Aleg să-mi trăiesc deciziile cu mine şi cam atât.

Au fost ele şi greşite? Am luat şi decizii greşite? Luat. Trăit. Dacă nu le-aş fi luat, nu aş fi descoperit a treia cale. Pe mine. Decizia cea mai cea. Iar acum, decizia asta nu-i supusă nici oamenilor, nici locurilor, nici măcar timpurilor.

Citiți și Lecții ni se vor da mereu…

Sorina Muntean