Am stat de atâtea ori prosternată pe genunchi, cu lacrimi șiroi și cuvinte sărate, urlând și implorând un Dumnezeu care tăcea, sau cel puțin așa mi se părea mie. (De altfel, în zgomotul pe care-l făceam, n-aveam cum să-l aud.) Efectiv îl strângeam cu ușa, obligându-l prin patosul trăirilor mele să-mi dea o soluție, o rezolvare. Dar nu orice rezolvare, ci cea pe care eu o găseam potrivită vieții mele, cea care mi se părea firească, potrivită unui bine pe care doar eu îl recunoșteam. Mă perpeleam în viziunea îngustă despre doar momentul prezent, despre doar eu, despre de ce-uri care răneau lăuntrul și întunecau orice fascicul de lumină care indica un drum către pace. Eu doream și gata!
Planurile făurite de mintea mea încâlcită mă purtau numai și numai în trecut, prin tenebroasele încăperi care acum păreau adevărate palate. Tot ce trăisem rău și amar, închisesem într-un balon întunecat, pe care îl tot împingeam departe de mine. Mă hrăneam cu iluziile lui, ale trecutului, momente fugare cărora le dădusem o încărcătură mult prea valoroasă. Astăzi, era o baltă plină de noroi porcesc în care mă lăfăiam detestându-i fiecare clipă, iar fuga în trecut, întoarcerea acolo, mi se părea salvarea supremă, oxigenul râvnit, regăsirea care mi-ar fi adus împăcarea cu mine.

În acele clipe, as fi iertat și călăul care urma să-mi taie capul. Acolo era absolut orice rezolvare, orice răspuns, acolo urma să-mi reîntâlnesc iubirea, să mă satur de atâta fericire, să scriu poeme și acolo, de acolo, mi-aș fi dirijat evoluția, pentru că acum, chiar aș fi știut!!
Apoi, dacă n-am văzut și n-am simțit niciun ajutor, hotărâsem că-s de una singură și mă întorc eu. Rezolv eu. Aflu eu. Creez eu. Cred eu. Iert eu. Îndrăznesc eu.
Zis și …văzut! Trecutul avea același miros ( Doamne, cât am tânjit să-l simt!), același gust, aceeași imagine, aceleași cuvinte, crea același miraj și timpul în el, stătea pe loc. Acolo era veșnicia mea. Cât m-am sacrificat eu pentru ea! Cât am jertfit! Cât am încercat să înfloresc toate florile grădinii, fără să bănuiesc că sunt din plastic. M-am micit zi de zi și m-am transformat, după cerințe, când în covor persan, când în mamă blajină, când în microbist înfocat, când în psiholog documentat.
Trecutul era familiar, atât de familiar încât m-am pus pe dereticat din nou: curăță casa, adună firele de păr ale musafirilor, aruncă ciorba făcută de vreo trecătoare, aerisește încăperea care avea izuri, reașază crezurile care aveau o conduită, înghite găluștele nemulțumirii, îmbracă–te după cerințe, nu întreba, nu scormoni, închide ochii și la final, de mai ai vreo mână liberă, verifică de-ți mai bate inima!


Mă strângeau pereții și nu mă găseam. Unde-s eu? M-am căutat în ochi reci, iar mai apoi, și-n ai mei, în inimă străină și-n bucata ce mai ticăia din a mea. Am tras de mânecă să văd de sunt și m-am ciupit să văd de-mi sunt. Ce amar!! Cât cuvânt aș pune, încărcat și darnic, ar fi tot amar! Eu nu eram si nu-mi eram!
Ar trebui să se pună o bornă de interzicere a întoarcerii în trecut. Din capul locului. Ar trebui să se construiască gratii de îngrădire a locului numit trecut, gratii cu țepi lungi și ascuțiți, pentru ca orice încercare să fie zădărnicită din incipit. „Ar trebui” e o rugăciune. O auzi, Doamne?
În trecut este doar trecut. Și nimic altceva. În trecut este ce-a fost. Cu toate cele care te-au făcut să nu fii, cele care te-au îndepărtat de oglindă, de zâmbetul din tine, de tine, creat frumos și așezat. În trecut este o treaptă. Am pășit deja peste ea. O las pășită.
N-am să spun că lecția mea este aplicabilă oricui. N-am să afirm credibilitatea netăgăduită a vorbelor mele. Răspund doar pentru ceea ce am trăit, pentru ceea ce am atins, pentru lacrimi si pentru gustul lor, pentru zilele reale în care am simțit că nu-s. Despre alea depun mărturie că există, că te colindă, că se cuibăresc în străfundul tău și cât timp război le declari, vei fi mereu sub patronajul lor. Un vasal supus care se complace in fața seniorului.
Eu m-am întors în trecut și acolo era doar trecut. Am construit eu gratii și l-am lăsat să fie doar ce a fost.
Respir simplu, după numărătoare. Uneori mă mai încurc și se precipită treburile. Dar astăzi, trăitul este cu :” Doamne, un zvâc pentru astăzi, te rog!”. Mâine este harul la care sper. Ieri, îl las să fie doar ieri.

Citiți și Lumea-i rea, te va lovi unde te doare…