Istoria Poeziei se confundă cu istoria Poetului. Se zămislește din spiritul său esențializat și decantat în Idee, care ia forma lui, după cum omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Creația (se) împlinește ca desăvârșire a ființei în ordine ideală, pentru că nu are nimic de ascuns, izvorând din straturile intime, de profunzime, acolo unde se decantează toate întâmplările vieții și se proiectează toate idealurile ei.

Solomon Marcus spunea în deplină cunoștință de cauză: „După Omar Khayyam, istoria culturii nu cunoaște decît un singur exemplu de înaltă valoare în fiecare dintre cele două domenii-rege ale cunoașterii, poezia și matematica. Acesta este poetul Ion Barbu, cunoscut ca matematician sub numele Dan Barbilian. (…) O repetare a acestui fenomen în zilele noastre, în condițiile unei maxime specializări a științelor și artelor, este de-a dreptul surprinzătoare”.

Capodoperele se nasc în această zonă sensibilă, printr-o conjugare a detaliilor biografice și creatoare ale unor indivizi înzestrați cu morbul acestei nobile îndeletniciri – la suprafață, dar atât de dramatică, dacă luăm în calcul travaliul pe care îl presupune transfigurarea realității până la atingerea idealului artistic, acea Mecca cerească la care aspiră marii scriitori.

Ion Barbu (pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian, care își luase numele după bunicul său, maistru zidar și mahalagiu bucureștean, , Câmpulung  –  București) consideră actul de a scrie din perspectivă ludică, încărcându-l cu semnificații sacrale prin asemănarea cu actul primordial al creației:  Jocul prim este jocul lui Dumnezeu care, prin creaţia Sa, a făcut pe artist să rămână uimit de măreţia şi desăvârşirea acesteia şi, la rându-i, să încerce să devină şi el creator!… Jocul secund este, aşadar, jocul celui care, imitând pe Dumnezeu, vrea şi el să creeze, manifestându-se în diverse domenii ale spiritualităţii.

Diferența stă în faptul că Poetul-demiurg e departe de a fi un fericit, pentru că el experimentează, spre deosebire de Dumnezeu, o realitate deja creată, pe care n-o mai poate modifica; singura lui șansă în fața unei lumi în care experimentează dureros sentimentul trecerii, al limitei, al neputinței de a-și schimba destinul în vreun fel, al dependenței de ceilalți care se manifestă conjunctural și subiectiv, deseori cu o cruzime de neînțeles, este să convertească această masă nediferențiată de sentimente, stări, senzații care dau substanță vieții interioare într-un produs estetic cu rol catharctic, implicit terapeutic, dacă nu chiar magic ( de pharmakon).

Atunci când acest act creator se produce greu, sincopat, sau chiar se i refuză poetului, acesta apelează uneori la mijloace de ”adaptare” la realitate și de facilitare a transei – stare atât de necesară! care îi sunt la îndemână și pe efectul cărora poate construi o meta-realitate estetică, ideală, ”aburind” oglinda conștiinței: narcoticele – acele substanțe care induc senzația delimitării de lumea reală, abrutizantă, și fac posibilă metamorfoza într-o ordine Ideală a lumii, în care muritorul devine Făuritor, iar lumea se supune regulilor proprii, configurate psihoafectiv.

Riga Crypto și lapona Enigel este una dintre aceste opere, născută într-un moment în care granița dintre o dureroasă realitate – despărțirea de singura femeie pe care a iubit-o sincer, la care s-a gândit cu duioșie până la sfârșitul vieții, singura pentru care a suferit cu disperare, până în adâncul sufletului, lăsându-l descumpănit, adânc deprimat, disperat (sunt cuvintele Gerdei Barbilian, soția poetului), o pictoriță norvegiană cu nume tipic, Helga și idealitatea imaginarului artistic au fost mijlocite de efectul binefăcător( în sens productiv estetic) al unor stupefiante despre care Ion Barbu nu s-a sfiit să mărturisească.

Este meritul lui Andrei Oișteanu de a fi cercetat geneza acestei balade (cum a numit-o poetul însuși), cântec bătrânesc de nuntă (Tudor Vianu – de care îl leagă o strânsă prietenie și în acest sens) sau basm (Nicolae Manolescu), propunând o cheie de interpretare mai puțin obișnuită, dar perfect valabilă, cazul lui Barbu (recunoscut drept adept al unor excese narcotice și erotice) nefiind singular în literatura română sau universală (Narcotice în literatura română, Polirom, 2014).

„Originea baladei este onirică, cu siguranță – îi scrie lui Delfoss în 1927 despre evenimentele dintr-o seară de octombrie a lui 1923, în care se lupta cu o criză profundă, generată de singurătate, chinurile eterului (sic!) și amintirea dureroasă a despărțirii de marea sa dragoste – iar compoziția s-a dezvoltat și desăvârșit în momente de luciditate”, neuitând să i se plângă de „flaconul blestemat” în care substanța salvatoare din chinurile unei „oribile singurătăți” devenea din ce în ce mai insuficientă.

În ce măsură contextul acesta dezolant se putea transforma într-o capodoperă s-a văzut, iar metamorfoza este totală, până la completa aglutinare a planurilor. Poetul-matematician a procedat ermetic și hermetic (încifrare la nivelul expresiei poetice și adâncire inițiatică a sensurilor), esențializând, cu mijloacele celor două domenii aparent antitetice (Poezia și Geometria – ambele forme ideale de reprezentare a realității) povestea unei tulburate existențe în plan existențial.

Pe (cât se poate de) scurt: nunta ratată dintre Riga Crypto – dublul vegetal al poetului, însingurat, trăind în lumea umbroasă a ideilor abstracte, ”perpetuu flăcău”, fără intenția de a intra ”în rândul lumii”, deci ”pe dos”, și lapona Enigel ( numele ar putea fi o anagramă a numelui pictoriței), micuță, cuminte (sociabilă, lumită – cei doi se cunoscuseră la o expoziție a Helgăi), venită din înghețatul Nord (evident!), un fel de divinitate solomonarică întruchipând rațiunea (motivul despărțirii a rămas enigmatic, dar așa cum e figurat în opera lui Barbu, ține cu siguranță de incompatibilitate la toate nivelurile existențiale, mai puțin cel al atracției erotice, se pare unilaterale, venite numai din partea bărbatului pasionat de experiențe erotice cât mai variate).

Poema, finalizată cu nuntirea (mit obsesional) rigăi cu o plantă din același regn (dar și rang, măselarița, zisă și nebunariță fiind o plantă psihotropă cu efect afrodiziac) este o alegorie biografică, așa cum a remarcat Paul Cernat, păstrând, ca și Luceafărul eminescian, creație cu care a fost permanent comparată, ecuația acelui eveniment hotărâtor pentru soarta poetului: iubirea imposibilă dintre două ființe aparent antitetice, care a crescut însă dintr-o seducție cât se poate de puternică, manifestată ca atracție irepresibilă, cu consecințe ontologice și gnoseologice cutremurătoare!

Concluzia: există în literatură capodopere asupra cărora trebuie să ne aplecăm și din perspectivă umană, afectivă, pentru că ele oglindesc un tipar existențial cât se poate de des întâlnit și poate de prea puține ori explicabil cu mijloacele rațiunii sau ale vreunei teorii abstracte.

Întâlnirile dintre oameni pot fi providențiale, destinul ne poate pune față în față cu sentimente care să ne transfigureze și să ne cutremure din temelii, producându-ne revelații autentice și scoțând la suprafață acele puteri creatoare latente care altfel ar fi rămas undeva neatinse, dosite în subconștient.

Chiar dacă ele rămân accidente, ele pot constitui, prin exprimarea lor artistică, o sursă inepuizabilă de sugestii cu valoare inițiatică pentru că ne oferă confortul de a găsi în repetitivitatea lor (de nedorit) soluția înțelegerii și a acceptării senine. Căci despre asta este vorba, în definitiv: viața ne oferă contexte excepționale de a ajunge la cunoașterea de sine, a celuilalt și a propriei existențe, ca un corolar al tuturor experiențelor.

Cere un singur lucru: înțelepciune, care aduce cu ea înțelepciunea și puterea de a supraviețui într-o lume guvernată de relativitate. Sau  ceea ce spunea Reinhold Niebuhr, în Rugăciunea seninătății:

Doamne,

dă-mi seninătatea de a  accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,

curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb,

şi înţelepciunea de a şti să le deosebesc.

Un articol extrem de interesant publică prof. univ. Dumitru Chioar în Euphorion, revista apărută la Sibiu:

”Spirit radical, Barbu a realizat, urcând treptele evoluţiei sale artistice: parnasiană-expresionistă, balcanic-baladescă şi ermetic-şaradistă, reducerea psihologică şi fenomenologică a eului romantic, până la dispariţia lui elocutorie şi rostirea poetică a problemelor Fiinţei într-un discurs esenţializat. El n-a evoluat însă în direcţia, ca să întrebuinţăm expresia lui Ortega y Gasset, “dezumanizării artei” (3, ci a reumanizării artei printr-o nouă fuziune, caracteristică tragediei antice greceşti, a apolinicului şi dionisiacului. În vreme ce pentru Nietzsche, în Naşterea tragediei, apolinicul şi dionisiacul reprezintă “puteri artistice izvorâte din natura însăşi, fără mijlocirea artistului uman” (4, pentru poetul Jocului secund acestea sunt categorii ale intelectului uman aplicabile cunoaşterii şi exprimării Fiinţei în dialectica ei ca Unu şi Multiplu. Poetul a rătăcit multă vreme pe sub arcadele “castelului de gheaţă” al gândirii abstracte, din dorinţa de a cunoaşte adevărul în actul reflectării existenţei, trăind un timp dezumanizat. Aventura cunoaşterii începe abia după părăsirea “grandorii polare” a acestei gândiri, devenind o iniţiere treptată în misterul “caldului pământ de miazăzi”, mediată de voluptatea senzorială care se sublimează în muzică. Barbu valorifică poetic ideea nietzscheeană a depăşirii limitelor/ aparenţelor unităţii apolinice, în sensul identificării dionisiace cu pluralitatea formelor existenţei, pentru cunoaşterea “divinului în luturi pieritoare”. Umanizarea existenţei se asociază sfârtecării tragice a lui Dionysos/ Orfeu în ritmul temporal-muzical care “vibrează în lumi nenumărate”. Barbu concepe timpul umanizat ca un acord muzical dintre planul etern-eleat al gândirii şi planul temporal-heraclitic al simţirii.” (citiți întregul articol AICI)

Adaug încă un text pe care scriitorul și criticul Paul Cernat l-a publicat pe pagina de Facebook a Domniei sale, în 11 august 2020:

„Azi se împlinesc 59 de ani de la decesul lui Ion Barbu-Dan Barbilian (București, ciroză hepatică). Legenda – colportată de soția sa Gerda – spune că, la scurtă vreme după momentul expierii matematicianului poet, salcia din fața casei sale din Str. Carol Davila s-a prăbușit peste mormîntul cîinilor săi mult iubiți (unii dintre ei – impresionant imortalizați liric). Se spune, de asemenea, că aceștia erau îngropați de stăpînii lor după ce tot ei le oficiau, la groapă, ritualul religios, după canon.
Pentru diferitele categorii de apărători ai moralității publice, IB era numai bun de „cancelat”. A și fost, în anii 50, dar degeaba: receptarea sa postumă s-a dovedit a fi fulminantă, compensînd cu asupra de măsură punerea la index a „decadentului”. Narcoman internat pentru dezintoxicare la Mărcuța, afemeiat maladiv, dificil cît cuprinde și implicat în aventuri politice extrem(ist)e, acest apologet a contre courant al ur-balcanismului a fost – atît ca matematician, cît și poet – sclipitor. Dar dificultatea poeziei sale „hermetice” i-a speriat pe mulți: de la criticii epocii (cu Lovinescu-n frunte, care avea nevoie de traducători prin preajmă: „ce zici, don Camil? ce zici, don Aderca?”) pînă la școlerii contemporani, pe care dacă vrei să-i decimezi la examene, la dai subiecte din el. Degeaba: în fața seducției sale, contestările se topesc precum ciuperca Riga Crypto în fața Laponei Enigel. Poate părea paradoxal faptul că poetul care, luat de valurile tulburi ale istoriei (și, poate, de nevoia propriei promovări universitare) a îmbrăcat cămașa verde, a fost atît de iubit de intelectualii evrei, iar unii dintre ei (Nina Cassian & Co) l-au admirat cu intensitatea cu care Barbu însuși îl prețuia pe „marele” Mateiu. Omul a sfidat multe prejudecăți ale „gîndirii leneșe”, arătînd, printre altele, că matematicile superioare și ideile abstracte nu-s incompatibile cu marea poezie, că ultramodernismul poate fi în același timp hipertradiționalist, că poezia cea mai pură trăiește din sublimarea maximei impurități, că poți fi la fel de sincron cu Orfeu, cu Poe și cu Valery, că abstracțiunile spiritului nordic și bîrzdîcurile celui balcanic, Gauss și manelele lui Anton Pann, pot fuziona la temperaturi înalte. I-a stimulat intelectual și pe critici: cărțile despre el sînt, aproape toate, redutabile. Predat azi prin intermediul textelor lui Andrei Oișteanu (despre narcotice) și Solomon Marcus, acest Ezra Pound autohton (ca să mă joc și eu puțin de-a călinescianismul…) ar avea șanse să devină pentru elevi nu o sperietoare, ci un stimulent intelectual.”