Domnitorului de întunerici

Mădălina Bărbulescu

Tu, domnitorul de întunerici,

mi-ai slăbit sufletul din strânsoare;

Ne găsiserăm, cândva,

în întunericul tău și în lumina mea;

Ce machiavelică sărutare a nadirului cu zenitul…

Ce deșert al deliciilor fără deșertăciune…

Ce strigare a pierzaniei în impura ei săltare…

Isopul încătușării mele îți strecurase în sânge

atâtea adâncimi de lumină sălbăticită,

fără simbria îngăduirii tale;

Iubirea mea murindă în carne îți prăvale

goliciunea depărtării dintre lumi,

iar tu nu vezi, iubite, c-amurgul mi-l amâni…

că eu, regina constelațiilor timide,

că eu, devota Grădinilor Semiramidei,

îți cer să-mparți cu mine tâlcuita-mi tăcere,

trebuinciosa-mi singurătate,

să împărțim la doi abisul ce se naște

în noaptea dintre noi.

Tu chiar nu vezi că ard proscris, temeinic?

Atât de adâncit ca ființa să mi-o seci…

și-mi dai în schimb doar zbateri, devorări fugare;

Mai sunt făclii mocnind, poți dragoste… să pleci!

*

sursă foto: unsplash.com

Dorul meu libert

 

Să te desprind din mine,

ar fi nebun surghiun, departe…

prigonită de dorul meu libert,

dar tot gonind năvalnic pe urma ta,

să-mi curmi alcovul depărtării

cu umbra-ți din deșert –

mătase de Damasc, hărăzită mie,

în lucrătura sa Monada mea să-mi pun;

Îmi pare inima cât firul de nisip,

când negura prăvale din platoșa chindiei

și nemuresc sub lipsa-ți,

pân’ zorii prind iar chip.

Să te desprind din mine –

zadarnică tempestă mi-ar fi toată tăria,

ca arsă de simun ar tremura

strivită în nada ta celestă

și-ntreaga mea slujire mi-ar fi nestisul scrum;

Lumină, mai cu seamă,

s-apleci pe lumea mea,

cu tâmpla eu să șed la pieptul tău, acum,

să-mi spargi cu necuvinte

hotare ce-mi sugrumă cugetul calin

și-ntreg de Dumnezeu,

să te întreb, iubite:

„Crezi că aș putea dragoste

să fac doar cu dorul tău?”

***

citește și Mădălina Bărbulescu: Delir sicofant (poem oriental)