Numele Patriei
Despre Patrie, niciodată,
dorul ce-n suflet s-a strâns,
sau iubirea, oricât de curată,
să vorbească nu sunt de-ajuns
Pentru Patrie, n-ajung niciodată
sângele care a curs
și lacrima, neîntinată,
care cu liniște-a plâns
Despre Patrie, niciodată
sentimentele nu au trecut.
“A iubi” e rostire înaltă
de viu și etern început

Pentru Patrie, niciodată
moartea nu e sfârșit!
Verbele Ei sunt cea mai curată
conjugare, la infinit
Doar Patriei îi suntem datori
dincolo de Viață și Moarte,
veșnicind, nemuritori,
dragostea Ei, care darnic se-mparte

Pentru trupul Ei suntem scut
și credință ce nu se frânge,
de la sămânța din lut
până la spicul ce-n stele ajunge
Doar porunca Patriei e mai presus
decât glasul mamei, măiastru.
Doar lumina Patriei urcă mai sus
decât cerul cel mai albastru
În genunchi, despre Patrie, doar
în genunchi, e menit să vorbim,
doar cu suflet și cuvinte cu har
Numele Patriei să-l sfințim
România
Necuprins e-acest pământ de dor
ce-și măsoară-n pace veșnicia,
binecuvântat, nepieritor –
dragoste numită România
O veghem cu trupurile noastre
împletite-n tainic legământ,
inimi roșii-galbene-albastre
pentru ea bătând neîntrerupt
Până-n ceruri urcă spicele
când de aur darnic strălucesc…
Le trudim cu dor udându-le
lacrimi din pământul românesc

Pruncii noștri, legănați de vise,
poartă-n suflet doina, omenia,
inimile noastre-s porți deschise –
o iubire-i toată România
Moșii și strămoșii ce-au trecut
pentru libertate-n glia sfântă,
ne sunt braț și pavăză și scut –
imn de vitejie și de luptă
Codrii noștri și izvoarele,
munții, râul, Marea și câmpia,
veșnice-s precum e soarele
ce sărută, dulce, România
Graiul nostru-și poartă nemurirea
limpede, senină, până-n stele
semn că pacea, dorul și iubirea
poartă chipul blând al țării mele
Săpânța
Aici e dorul nostru cel dintâi
lăsat să-și urce către cer credința,
că veșnicia ne e căpătâi,
martor e cerul blând de pe Săpânța
Simt cum prin suflet aripi își desface
un țărm de liniște, fără-nceput,
cum ne cuprinde-n dragoste și pace
hotarul care darnic ne-a născut
Cuvintele se-mbracă-n vers de jale,
de pretutindeni urcă dulce cânt,
ocrotitor lumina curge-n cale
și totu-n jur e iertător și sfânt

Cu-a lui palate-nalte până-n soare,
Apusul rece, lacom și trufaș,
îmi pare-o biată clipă trecătoare
pe lângă veșnicia din Oaș
În orice frunză ce doinește-n vânt,
pe orice fir de iarbă când pășesc,
simt că-s fărâmă din acest Pământ,
și că-n țărâna lui mă nemuresc
Pe deal, când vin, după o zi de coasă,
ducând în inimi sfintele pogoane,
oșenii-mi par venind cântând spre casă
coborâtori de-a dreptul din icoane
Când se opresc, din când în când, la porți
și se îmbrățisează la răscruci,
îmi pare că prin ei se-ntorc din morți
strămoșii daci în semnul sfintei cruci
Și seara când se lasă peste sat
și urcă-n cer fuioare lungi de fum,
dacă privești cu sufletul curat
îl vezi pe Dumnezeu venind pe drum
Citiți și
„de vreți să știți din care doruri vin,
de vreți să știți ce dragoste mă poartă,
de vreți să știți ce zboruri, viu,
mă țin
și care-s cerurile ce mă iartă,
nu căutați cu ochii spre pământ,
nu în țărână căutați-mi vina!
de vreți să știți, întreg și drept, ce sunt,
vă rog, priviți, cu ochii largi, Lumina!”
Comments: no replies