Pentru Patrie, n-ajung niciodată
sângele care a curs
și lacrima, neîntinată,
care cu liniște-a plâns

Despre Patrie, niciodată
sentimentele nu au trecut.
“A iubi” e rostire înaltă
de viu și etern început

Pentru Patrie, niciodată
moartea nu e sfârșit! 
Verbele Ei sunt cea mai curată
conjugare, la infinit

Doar Patriei îi suntem datori
dincolo de Viață și Moarte,
veșnicind, nemuritori,
dragostea Ei, care darnic se-mparte

Pentru trupul Ei suntem scut
și credință ce nu se frânge,
de la sămânța din lut
până la spicul ce-n stele ajunge

Doar porunca Patriei e mai presus
decât glasul mamei, măiastru.
Doar lumina Patriei urcă mai sus
decât cerul cel mai albastru

În genunchi, despre Patrie, doar
în genunchi, e menit să vorbim,
doar cu suflet și cuvinte cu har
Numele Patriei să-l sfințim

România

Necuprins e-acest pământ de dor
ce-și măsoară-n pace veșnicia,
binecuvântat, nepieritor –
dragoste numită România

O veghem cu trupurile noastre
împletite-n tainic legământ,
inimi roșii-galbene-albastre 
pentru ea bătând neîntrerupt

Până-n ceruri urcă spicele
când de aur darnic strălucesc…
Le trudim cu dor udându-le
lacrimi din pământul românesc

Pruncii noștri, legănați de vise,
poartă-n suflet doina, omenia, 
inimile noastre-s porți deschise – 
o iubire-i toată România

Moșii și strămoșii ce-au trecut
pentru libertate-n glia sfântă,
ne sunt braț și pavăză și scut –
imn de vitejie și de luptă

Codrii noștri și izvoarele,
munții, râul, Marea și câmpia,
veșnice-s precum e soarele
ce sărută, dulce, România

Graiul nostru-și poartă nemurirea
limpede, senină, până-n stele
semn că pacea, dorul și iubirea
poartă chipul blând al țării mele

Săpânța

Aici e dorul nostru cel dintâi
lăsat să-și urce către cer credința,
că veșnicia ne e căpătâi,
martor e cerul blând de pe Săpânța

Simt cum prin suflet aripi își desface
un țărm de liniște, fără-nceput,
cum ne cuprinde-n dragoste și pace
hotarul care darnic ne-a născut

Cuvintele se-mbracă-n vers de jale,
de pretutindeni urcă dulce cânt,
ocrotitor lumina curge-n cale
și totu-n jur e iertător și sfânt

Cu-a lui palate-nalte până-n soare,
Apusul rece, lacom și trufaș,
îmi pare-o biată clipă trecătoare
pe lângă veșnicia din Oaș

În orice frunză ce doinește-n vânt,
pe orice fir de iarbă când pășesc,
simt că-s fărâmă din acest Pământ,
și că-n țărâna lui mă nemuresc

Pe deal, când vin, după o zi de coasă,
ducând în inimi sfintele pogoane,
oșenii-mi par venind cântând spre casă
coborâtori de-a dreptul din icoane

Când se opresc, din când în când, la porți
și se îmbrățisează la răscruci,
îmi pare că prin ei se-ntorc din morți
strămoșii daci în semnul sfintei cruci

Și seara când se lasă peste sat
și urcă-n cer fuioare lungi de fum,
dacă privești cu sufletul curat
îl vezi pe Dumnezeu venind pe drum

Citiți și