„Ziua în care muzica a murit”

Cu șaizeci de ani în urmă, pe 3 februarie 1959, basistul lui Buddy Holly, Waylon Jennings, a rostit câteva cuvinte care îl vor bântui pentru tot restul vieții. Trupa sa de rock rock’roll tocmai terminase un spectacol în Iowa, ca parte a turneului Winter Dance Party. „Deși a fost o zi de luni,” a amintit mai târziu Jennings, „parcă jumătate din adolescenții orașului erau acolo”.

Dar Holly se săturase. Obosit și înghețat, nervos din cauza vitezei autobuzului turistic cu care se deplasau și disperat să evite deplasarea pe un drum de 400 de mile până la următoarea oprire, a rezervat un avion privat către Minnesota. Jennings trebuia să i se alăture, dar în ultima clipă și-a dat locul lui „Big Bopper”, care se afla în același turneu cu ei și suferea de un caz rău de gripă. Când Holly a aflat, a fost enervat la culme. „Sper ca blestematul tău autobuz să înghețe din nou„, a glumit el către prietenul său. „Ei bine”, a răspuns Jennings, „sper că avionul tău se va prăbuși.”

Buddy Holly

Ei bine, avionul s-a prăbușit la doar câteva minute după decolare. La bord se aflau trei muzicieni de renume – Buddy Holly, în vârstă de 22 de ani, Ritchie Valens, în vârstă de 17 ani, JP „The Big Bopper”, de 28 de ani, Richardson Jr. – precum și pilotul, Roger Peterson, în vârstă de 21 de ani. Holly și Valens au fost aruncați din fuselajul rupt al avionului. Richardson a fost aruncat într-un câmp de porumb vecin. Peterson a rămas prins în epavă. Niciunul dintre ei nu a supraviețuit. Tânărul pilot, Roger Peterson, nu ar fi fost calificat să zboare în condițiile meteorologice care afectau Minnesota în acea noapte.

Doisprezece ani mai târziu, pe single-ul său „American Pie”, Don McLean a numit tragedia „Ziua în care muzica a murit”. Era o descriere adecvată; toți cei trei cântăreți de la bord aveau talent din belșug. Succesul lui Big Bopper îl făcuse vedetă, iar Ritchie Valens îl ajuta ca promotor în mișcarea rock americană. Dar Holly fusese cel care a schimbat peisajul muzicii rock. Deși cariera lui a fost atât de scurtă, impactul a fost foarte puternic: „Cel puțin primele 40 de cântece ale Beatles-ilor au fot influențați de Buddy Holly”, a mărturisit Paul McCartney. Și dacă ei au fost marcați de muzica lui, Elton John a încercat să-i copieze stilul (și, de ce nu, a și reușit!): „Aveam nevoie de ochelari doar pentru citit, dar ca rezultat al faptului că îi purtam permanent ca să arăt ca Buddy Holly, chiar am devenit miop”.

A long long time ago
I can still remember how
That music used to make me smile
And I knew if I had my chance
That I could make those people dance…
And maybe they’d be happy for a while
But February made me shiver
With every paper I’d deliver
Bad news on the doorstep
I couldn’t take one more step
I can’t remember if I cried
When I read about his widowed bride
Something touched me deep inside
The day the music died
So
Bye, bye Miss American Pie
Drove my Chevy to the levee but the levee was dry
And them good ole boys were drinking whiskey and rye
Singin’ this’ll be the day that I die
This’ll be the day that I die…

Cu aspectul său de neclintit, Holly era un strigăt îndepărtat de stelele rock care veneau înaintea lui. La acea vreme, era de neconceput ca un cântăreț să își scrie singur versurile și în același timp să le și aranjeze și să întocmească orchestrația – dar Holly era o rasă de artist diferită.

După ce și-a făcut un nume pentru deschiderea concertelor lui Elvis Presley, el a semnat cu casa de discuri Decca Records, la numai 19 ani, în 1956. Însă, după o serie de single-uri dezamăgitoare, a fost dat înlăturat și i s-a cerut să nu înregistreze cu nimeni altcineva timp de cinci ani. A făcut echipă cu producătorul Norman Petty, a format un nou grup numit The Crickets, pentru a se debarasa de acea clauză de cinci ani, și a lansat imnul „Tonul Zilei”. De data aceasta, acel ceva al vocalelor sale suple, melodiile etanșe și ritmul  blues-ului au atins o coardă sensibilă a fanilor muzicii tinere.

„Fără Elvis, niciunul dintre noi n-ar fi reușit.”

„Buddy a fost distinctiv și inconfundabil, atât vizual, cât și fonic”, a declarat Frank Allen în biografia lui Spencer Leigh, Buddy Holly: Învățarea jocului. Arăta gangly și geeky cu ochelarii aceia, dar chitara îl făcea incredibil de rece. A fost răzbunarea tocilarului. Înregistrările sale sunt, aproape fără excepție, grozave.

„That’ll Be the Day” a fost în top din SUA până în Marea Britanie, iar single-urile ulterioare „Peggy Sue” și „Everyday” s-au dovedit la fel de populare. Când Holly a pornit în turneul său Winter Dance Party, soția sa, María Elena Santiago, tocmai rămăsese însărcinată (imortalizată ca „mireasă văduvă” a cântecului lui McLean).

Moartea este foarte des privită ca o bună mutare în cadrul carierei! 

-Buddy Holly-

Citiți și despre Hauser