zbor peste timp
desenăm cercuri
spui te iubesc și brutal pornește o undă
arunc bucați din mine fără să rup nimic
tu – crâmpeiul întreg
se naște-o algebră savuroasă cu floarea ei
fără tulpină
are leziuni pe față și genunchi fracturați de moda lichidă
îmi face nerușinate semne înduioșate
hai, vino-ncoa’! ești a mea, nu
te împotrivi unsă
cu alifia cea aurie din poezie poți răbda frigul
meu cosmic, așa cum sunt
dimineața verde și putred seara
un imatur genial
recunoaște!
foto credit sursa
mă plimb pe asfaltul de porțelan al unei cești
căzute din cer cu fața în sus și-i dau târcoale doar
doar m-oi îmbăta de aerul tare ca un alcool interzis dimineața
semne alunecoase îmi ating părul
libere flăcări – sunt plete-ncălțate cu pantofi
de culori diferite, ce n-aș da puțin aer din
joaca mea să îți zburlească mintea
mâna să-mi prinzi când scap ceașca… Citește și plimbare să fie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
