plimbare să fie
mă plimb pe asfaltul de porțelan al unei cești
căzute din cer cu fața în sus și-i dau târcoale doar
doar m-oi îmbăta de aerul tare ca un alcool interzis dimineața
semne alunecoase îmi ating părul
libere flăcări – sunt plete-ncălțate cu pantofi
de culori diferite, ce n-aș da puțin aer din
joaca mea să îți zburlească mintea
mâna să-mi prinzi când scap ceașca
țăndări de dincolo
la picioarele noastre-nflorească
sălbatica trecere dintr-o cupă în alta
duc palma la buze și mă trezesc într-un
tren fără șine, niscai urme
lăsate-n cuvinte ce-o rup la goană
smintite
foto credit painting Kevin Sloan – Must Come Down 2017
de două feluri sunt mușchii, cei ce se văd
și cei care nu
dar eu devin oarbă și port de ureche o flintă
ascult. unul singur e cel care cântă
bucăți mici din ritmul lui sunt decupate în aur
le poartă la gât zeii când vor
să uluiască soldații splendorii… Citește și panta rhei
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.