William Faulkner (25 septembrie 1897 – 6 iulie 1962) a fost recompensat pentru întreaga sa operă literară, considerată de critici o „mitologie a Sudului”, cu două premii Pulitzer și premiul Nobel, în 1949, justificarea fiind: „pentru viguroasa și unica sa contribuție artistică la romanul american modern”. Cuvinte mari, acoperind superficial profunzimile de aisberg ale viziunii sale artistice. „Eu nu îmi dau seama niciodată bine ce gândesc despre un subiect până când nu am citit ceea ce am scris despre el.”
Debutând ca un egocentrist romantic, condimentându-și stilul cu note parnasiene (volumul ”The Marble Faun”), scriitorul stabilit la Oxford, Mississippi, se va dedica prozei, singurul gen care putea acoperi proiectele sale literare de proporții mitologice: „Când s-a îndreptat spre proză, noțiunile de eșec al istoriei, de declin al Occidentului, degenerare a modernității, narcisism al existenței moderne, pervertire a sexualității, nevoia de rafinare a senzației și mentalitatea boemei intelectuale erau cu toate impulsuri ale orientării sale spre o definire modernă a artei și spre descoperirea unui stil modern” (Malcolm Bradbury). Acestea în ceea ce privește paradigma tematică a operei sale, văzută ca eșafodaj ideatic eterogen, în care s-au sedimentat viziunile ulterioare.
Mai interesantă este însă analiza straturilor psihanalitice pe care s-a construit Weltanschauung-ul faulknerian, ca expresie a relației nemijlocite cu biografia sa. Faulkner s-a format în ambianța unui permanent conflict între Nordul cu tendințe expansioniste și Sudul Americii, cu o istorie fascinantă datorată culturii și civilizației indienilor, marcată de spiritul străvechi și nobil, bărbăția și rectiliniaritatea lor morală, fiind puternic atașat de aceste valori care se vor regăsi permanent în structura operei sale. Tânărul William a căutat să regăsească aceste trăsături menite să-i ofere un model statornic în propriul său tată, dar nu le-a găsit, iar dezamăgirea s-a convertit, în acea perioadă sensibilă a formării sale ca om și scriitor, într-un adevărat complex.
William Faulkner cu câinii
Așadar, înzestrat cu o fire analitică accentuată de o predispoziție spre permanenta autoperfecționare, a căutat neobosit modalități de compensare a acestui gol pe care nu-l putea ignora pentru a-și desăvârși personalitatea, construită pe baza acestor două linii de forță complementare ale existenței sale: ca om, a fost fascinat de Colonelul William Clark Faulkner, un străbunic care a luptat pe frontul Războiului Civil – aventurier din casta războinicilor și autor de succes, servind cu eroism cauza Sudului oprimat, iar ca scriitor și-a găsit modele în autorii consacrați ai epocii cu care și-a găsit afinități spirituale puternice – Nathaniel Hawthorne, Herman Melville, Mark Twain, Sherwood Anderson, sub influența cărora a scris ”Zgomotul și furia”, ”Pe patul de moarte”, ”Absalom, Absalom”, ”Lumină de august”, ”Sanctuar”, cele mai importante dintre romanele care i-au adus consacrarea definitivă.
Fiind un creator de excepție, Faulkner a mers însă mai departe, creându-și propria mitologie, care se va confunda cu însăși mitologia Sudului: o viziune cosmologică de amploare se va ridica pe acest model psihologic al căutării unui pilon de stabilitate (acel father figure care i-a lipsit în viața reală), amplificat la dimensiunile unei geografii mitologice sui generis: Yoknapatawpha, teritoriul în care se petrece acțiunea majorității romanelor sale, se va constitui ca o adevărată legendă a întemeierii, ca și Macondo al lui G.G. Marquez sau Wessex-ul lui Thomas Hardly, ”universuri compensatorii” cu fundament realist în care își proiectează aspirațiile de salvare a umanității prin revelația stării paradisiace, atemporale prin puritatea ei nealterată de trecerea timpului.
Arhitect la nivelul construcției epice, deloc un scriitor facil, el își compune cărțile ca niște puzzle-uri atât de ingenios complicate încât deseori chiar cititorii avizați sunt puși în încurcătură, pierzându-se prin labirintul de perspective și voci narative. Faulkner demonstrează, cu mijloacele prozei moderne, din care nu lipsesc tehnici consacrate – fluxul conștiinței, introspecția, montajul discontinuu – faptul că omul are puterea, datorită conștiinței sale creatoare, de a modela Istoria și de a ieși de sub „teroarea” ei, așa cum spunea Eliade, convertind-o în mitologie care să exalte virtuțile sale demiurgice, întemeietoare.
Omenirea cunoaște, în evoluția ei, suișuri și coborâșuri, omul distruge din propria voință, dar tot el are forța de a repune lucrurile în matca lor originară, la sorgintea Binelui și a Frumosului. În căutarea tatălui, homo faber își descoperă vocația și își întemeiază propria lume, în care el însuși devine imaginea simbolică a puterii creatoare, invincibilă în fața timpului.
Am ales câteva citate semnificative din opera lui, care pot stârni interesul pentru lectură. Și nu doar atât, ci și pentru un anumit mod de a trăi viața, pentru că judecățile lui sunt filtrate prin prisma experienței sale de viață și tălmăcite în limbajul sincer al discursului realist, ca adevărate „felii de viață”.
„Întotdeauna să visezi şi să împuşti mai sus decât crezi tu că poţi. Nu te obosi să faci lucrurile un pic mai bine decât contemporanii sau predecesorii tăi. Încearcă să te autodepăşeşti.”
*
„Citeşte, citeşte, citeşte. Citeşte totul – gunoi, clasicii, răii şi bunii, şi vezi cum scriu. La fel ca un tâmplar care lucrează ca ucenic şi îşi studiază maestrul. Citeşte! Vei absorbi asta. Apoi scrie. Dacă ai scris ceva bun, vei afla. Dacă nu, aruncă ce-ai scris pe fereastră.”
*
„Este un privilegiu faptul de a ajuta omul să-şi suporte destinul, înălţându-i sufletul, reamintindu-și curajul, onoarea, mândria, compasiunea şi spiritul de sacrificiu care au constituit măreţia trecutului său… Cred că omul nu se va mulţumi numai să suporte. El va birui. El este nemuritor nu pentru că, singur între toate creaturile, are o voce care nu poate fi stinsă, ci pentru că posedă un suflet şi simţul compasiunii, sacrificiului şi îndurării.”
*
„Ceasurile omoară timpul… Timpul este mort atâta vreme cât este ticăit de micile rotiţe din orologii; numai atunci când ceasurile se opresc, apare şansa de a trăi.”
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
