Piticii muncesc la circ, mi-a rămas în minte vorba asta spusă de tatăl Soniei, nu mă gândisem niciodată că piticii se duc la circ să se angajeze şi să muncească, mai degrabă mi se părea că sunt aspiraţi de circ, momiţi să-i facă pe alţii să râdă de ei. Mă gândeam şi la orbii care fac perii. Pe ei mi-i închipuiam nimerind pămătuful în perii ca şi cum ar face dragoste cu lumina stinsă, adică ei ar face dragoste sub ochii supraveghetorilor văzători şi totuşi pe ascuns. La circ se muncea, am aflat în prima zi, când a trebuit să car o grămadă de scânduri şi bare de fier. Şi eu fusesem momit acolo, şi nu eram nici pitic, nici scund, văzusem însă prin oraş afişe pe care erau desenate animale ca în cărţile cu versuri pentru copii, nu învăţasem nicio poezie, dar ştiam că elefant are ceva de-a face cu elegant, pinguin cu vin sau cu copiii vin, cămila cu cocoaşă cu o floare gingaşă, toate se înghesuiau să poarte, oricât de caraghios erau desenate, câte un cuvânt din ăsta sălbatic de anapoda, de bună seamă ales să lovească mintea tulbure a copiilor, şi uite a mea, cu potriviri din astea feroce. Când credeai că animalele desenate cu trăsături umane îţi sunt prietene, îţi ieşeau în cale cu câte o potrivire din asta, ca şi cum le-ai fi descoperit în carne şi oase în savană, pe gheaţă sau în deşert.

N-am văzut vreun animal în prima zi de lucru la circ, erau la început doar partenerul meu de muncă, Mitea, aşa îi ziceau, „o să-ţi fiu ca un tată, că te văd că abia stai pe picioare, dar nu pot să car singur toate astea,” şi celălalt, mai bătrân, Victor, nea Victor, primul era gol până la brâu, al doilea avea un maieu şi l-a dat ridicat doar să-mi arate urmele operaţiei de la rinichi, pentru că îi scoseseră un rinichi şi nu mai poate munci cu braţele, dar şeful tot are nevoie de el, că numai el ştie cum să pună treaba pe roate cu circul ăsta. Nu l-am întrebat ce s-a întâmplat cu rinichiul scos şi nici dacă nu i se pare că ar fi murit în parte odată cu rinichiul, cum credeam că se întâmpla cu fetiţa despre care auzisem că îşi îngropa dinţii de lapte în mormântul bunicii şi cum se vorbea despre mine, că eram practic mort, de vreme ce uitasem matematica şi spunea asta şi tatăl Soniei, când nu vorbeam şi mai toţi credeau că nici nu aud. Când aveai de cărat scândurile grele care urmau să constituie stalurile din cortul circului, nu puteai fi decât foarte viu, simţeam viaţa în muşchii neîntrebuinţaţi multă vreme şi în degete, ba mai şi ieşea din mine prin transpiraţie, îmi udase cămaşa călcată de Sonia, îi spusesem vag că încerc să mă angajez undeva, „unde?” „nu ştiu, mi-am notat mai multe oferte de muncă,” nu îmi notasem.

sursă foto: pexels.com

Îi vorbisem ca şi cum ar fi fost vizată o muncă oarecare, nu una care scoate viaţa din tine, ce-i drept, nu mă gândisem nici eu la aşa ceva, nici nu bănuisem că durerea din braţe se are aşa de bine cu viaţa, iar viaţa începe să ţi se împotrivească, încât  mă bătea mereu gândul să abandonez munca asta pe care nu o înţelegeam. Explicaţia „muncesc pentru a trăi” nu mai însemna mare lucru, câtă vreme viaţa se găsea mai mult în durerea braţelor decât în mine, dar mă străduiam să car în continuare greutăţile împreună cu Mitea, acum înţelegeam de ce lucra pe jumătate gol, transpira tot, aveam sentimentul că muncesc mai degrabă pentru el, simţeam că  susţine greutatea mai mult decât mine, scândurile coborau în partea mea, incapabil să le ridic la aceeaşi înălţime ca el şi se chinuia de aceea să le ridice singur pe suporturile de fier. Poate Mitea muncea cu mai puţină încrâncenare, îşi făcea timp să înjure printre dinţi mai toate scândurile, spunea fiecăreia ceva de „mă-sa”, şi oricât de imposibilă ar fi fost siluirea lor sexuală, reuşeam să îmi închipui o mamă a scândurilor, un fel de matroană necruţătoare cu un corp poros ca de lemn, iar ea se delecta cu muşchii şi braţele noastre, cu bătăile inimii pe care mi le auzeam de la distanţă şi se bucura, ca într-un acces de gelozie, să umilească grija Soniei de a-mi fi călcat cămaşa, acum ieşită din pantaloni, şifonată şi udă de transpiraţie. „Am dovedit-o pe târfa asta bătrână,” aşa părea să-mi spună Mitea când s-a aşezat pe jos împreună cu mine după isprăvirea muncii, în vreme ce nea Victor, nea Victor cu maieu şi fără rinichi, pe semne înghiţit de aceeaşi matroană, monta şuruburile în scânduri cu un aparat care îl scutea de orice efort, se plimba printre rândurile de bănci ca un artist când termină o operă sau ca un matador care dă lovitura mortală fiarei sleite de puteri. „Aşa-i uşor.” Mitea mi-a întins sticla lui de bere, am băut din ea o gură, ne înfrăţisem sau, cum spusese, „îmi devenise ca un tată,” dar eram prea obosiţi să ne spunem ceva şi ne eram treptat mai puţin rude, mă gândeam la asta cu spaimă, pentru că trebuia să mă întorc acasă, aveam de făcut mai bine de treizeci de minute pe jos, presimţeam că nu îmi era uşor să mă găsesc singur cu ce mai rămăsese din mine, nu foarte mult. M-am întors şi cu două hârtii roz, plata mea, înmânate de o femeie, Gilda, aşa mi s-a prezentat, frumoasă şi matură, elegantă, mirosea a parfum, parcă nu venea din cortul ăla de circ întunecat, l-a întrebat pe Victor „de unde l-aţi găsit pe băiatul ăsta frumos?” „Şefu ştie,” a plecat, şi acelaşi Victor, bătrân, ştia toate, şi-a dat seama cum mă uitasem la ea, m-a avertizat să nu mă ating de vreuna de aici, că sunt ale şefului, le-a futut pe toate la un moment dat sau urmează să o facă, a râs, Mitea şi el. Da, ea o biruia cu graţie şi cu parfum pe matroana scândurilor.

Am plecat spre casă cu hârtiile roz ţinute strâns în mâna băgată în buzunar, pe ele era scris zece şi zece, mă uitasem când ieşeam din circ, deja pe străzile luminate electric care nu ştiau de ziua petrecută de mine muncind, nici de Gilda, numele împărţit în două, Gil-da, dimpotrivă, străzile se întindeau pentru ele însele, nu li se mai vedeau nici numele puse de oameni, păreau să respingă trecătorii răzleţi care mai rătăceau pe la ora aia, probabil întorşi de la muncă şi ei. Vânzătoarea de la magazinul de lângă casă, Aurica, scria pe ecusonul prins de şorţul verde, un nume de copil şi de aur peste un piept de femeie obosită aflată la jumătatea vieţii, mă privea nemulţumită că am intrat la ora când probabil se pregătea să închidă, de parcă ar fi ştiut la fel de bine ca străzile că prezenţa oamenilor este neavenită.

„Cu ce vă servesc?” Întrebarea serviabilităţii suna tăios, o spusese poate mai blând toată ziua, iar acum era tranşată din zbârnâitul frigiderelor aflate în magazin, tremurau motoarele lângă picioarele mele, Aurica de pe ecuson cunoştea bine cum este să împarţi mezelurile şi brânzeturile cu cuţitul, îşi va fi împărţit ea însăşi şi viaţa la jumătate, fără să se încurce cu parfumul şi hainele elegante ale Gildei. „Aş dori o pâine, şase ouă şi de restul brânză, adică până la zece lei.” Am scos una dintre hârtii, am vrut să o miros, poate mai reţinuse ceva din parfumul Gildei. Nu am făcut-o, dar am şovăit destul pentru ca Aurica de pe ecuson să se apuce de altă treabă, dădea cu mătura, m-a lăsat să mă uit la bucăţile de brânză, unele mai albe, altele mai galbene, dar şi alea albele pluteau într-un lichid gălbui. „De care?” „Din asta mai albă.” A tranşat-o. „Este sărată? Soţia mea nu…” „La patru lei, vin feliile astea două, nu le mai pot schimba.” Ce bine ar fi fost să nu fi uitat numerele, patru şi doi, nu m-aş mai fi plimbat acum spre casă cu punga asta pe care nu aş fi vrut s-o vadă Sonia, cu două felii de brânză sărată, măcar să nu sparg ouăle, pe astea le poate mânca. Nu a văzut-o, stătea în pat. „Mi-e foarte rău. De unde vii? Te-ai angajat undeva?” „La circ, aranjez nişte dosare.” Îmi pregătisem minciuna pe drum, apucasem să mă închipui într-un birou, deşi nu era niciun birou la circ, cercetând numele angajaţilor şi fotografiile lor, Mitea cu un nume şi prenume reale, apoi Victor, amândoi îmbrăcaţi cu costum şi cravată, urma Gilda, cu un nume mai lung de familie, le deţineam tainele şi le supravegheam munca de la distanţă, în cămaşa impecabil călcată. „A venit tata mai devreme, ne-a umplut frigiderul. Eu am mâncat deja, fă-ţi şi tu ceva.” Aşa era. Pe toate rafturile frigiderului se găseau produse cu ambalaje colorate şi lucitoare.

Am ascuns cartonul de ouă în spatele lor şi mi-am pus într-o farfurie feliile de brânză, trebuia să le fac să dispară. Le-am mâncat greu, deşi mi se făcuse foame, abia îmi alunecau bucăţile rupte cu degetele, mă grăbeam să nu mă surprindă Sonia, aşa înghiţeam rămăşiţele de pâine când eram copil, pentru că fusesem învăţat că e păcat să arunci pâinea, pâinea asta sacră chiar şi atunci când era uscată şi îmi înţepa gâtul. Nu m-a surprins. Îi era rău, stătea în pat pe o parte, cu burta de gravidă sprijinită pe o pernă. „Să nu deschizi televizorul. Mă deranjează.” Dar dacă mă vedea obosit şi cu cămaşa mototolită? M-am îmbrăcat în haine de casă şi m-am aşezat în fotoliu, am deschis o carte de versuri pentru copii, mai mare, arăta ca un ziar după care mă puteam ascunde, văzusem că aşa fac bărbaţii din manualele de limbă engleză şi din filmele mai vechi, se întorc de la muncă, stau în fotoliu şi citesc ziarul, este adevărat, nu au neveste gravide, doar unele discrete, care nu îndrăznesc să tulbure relaxarea soţului decât cu câteva replici convenţionale. „E liber la baie?” Nu era. „Adu-mi un lighean de la bucătărie, că nu mă mai pot ţine, mă apasă pe vezică.” Era ligheanul verde, în care pusesem mere roşii în primele zile când ne mutasem aici, mai aveam bani şi nu ne confruntasem deocamdată cu problema băii comune – să fi fost amândoi constipaţi de fericire? -, ligheanul cu mere arăta frumos, parcă pregătit pentru copilul nostru, mi-l imaginam cu părul blond. Înduram cu greu zgomotul urinei. Cu întreruperi, o caznă. Iarăşi o muncă şi iarăşi ca viaţa care mi se scurgea prin transpiraţie.

Acum era viaţa copilului pe care îl ţinea în burtă. Sonia stătea cu spatele la mine. Îi vedeam fesele depărtate şi şuvoiul urinei, se scurgea toată, îi atârna deasupra ligheanului creasta de carne din faţă, îi atârna mai mult de când era însărcinată, era mai vânătă, îmi era silă că imaginea asta mă excitase puţin, nu trebuia, nu trebuia nici atunci când mă pusese să o epilez înainte de a se duce la un control ginecologic, carnea roz care i se deschidea între picioare nu mai avea nimic de-a face cu sexul, pe acolo urma să-şi facă loc copilul, era şi copilul meu, va străbate corpul Soniei mai mult decât aş fi putut-o face eu vreodată sau decât am făcut-o, în primele noastre nopţi de dragoste nu era nimic greu, ba tocmai că dădeam deoparte matematica aia împovărătoare uitată acum, şi ea îşi lăsa munca, când eram înăuntrul ei, eram şi afară, îi ghiceam faţa şi cu lumina stinsă, ajungeam la plăcere şi apoi pe pernă, lângă faţa ei veselă, râdeam că îi ard obrajii, Sonia că îmi transpiraseră tâmplele.

Am răsturnat eu urina în vasul toaletei, se eliberase la baie, cineva lăsase în urmă un miros de fecale şi săpun, poate bătrâna care îşi cumpărase sicriul sau studentul care se pişă pe colac şi nu îşi cumpărase sicriul, doar învăţa şi iubea, era bine să fiu şi acolo, singur, m-aş fi uitat spre fereastră, dar era prea sus, avea zăbrele de piatră, am fost de multe ori curios să văd pe care parte a clădirii se găseşte, acum dacă se află dedesubt străzile alea goale străbătute cu hârtiile roz ţinute în mână, primite de la Gilda, uitasem ce însemna ea, Gil-da nu se mai lega de nimic din jur. Păreau din două părţi şi mișcările copilului din burta Soniei, urcau şi coborau, nu ştiu unde, am adormit din nou lângă el, lipit cu spatele de perete, să nu o deranjez.

Citiți prima parte a seriei aici.