Nu era prima oare când te auzeam, dar atunci, clipa de atunci a fost magică. Era furtună la tine, timp măsurat în ticăit trepidant de secunde, le numărai ca şi mine sperând să nu se termine, iar eu îţi spuneam că da, înţeleg, deşi toate cuvintele urlau în mine. Se buluceau la poarta sufletului, dorindu-se eliberate, dar timpul, momentul, secundele acelea rapide se ambiţionau şi opuneau o rezistenţă mult prea mare pentru fragilitatea lor.
Atunci m-ai topit. De atunci nicio altă voce nu a mai reuşit asta. Erau voci vesele, debordând de prospeţime şi vitalitate, de promisiune nespuse, de încredere în forţa lor, dar nu, niciuna nu a avut calmul vocii tale în secundele acelea de nebunie sau căldura care m-a învăluit ca o pătură moale şi pufoasă. De multe ori am revenit la momentul acesta întrebându-mă retoric cum de e posibil ca un bărbat năvalnic şi pasional ca tine îşi poate păstra calmul şi poate vorbi atât de clar şi concis. Am bâiguit un da, un înţeleg, un ok, dar nu erau cuvintele mele. Era refuzul de a accepta o situaţie tangibilă. Câteva zile mai târziu aveai să-mi scrii că tu nu poţi face asta, că trebuie să înţeleg, că aşa e cel mai bine. Pentru cine? Pentru niciunul dintre noi nu era. Îţi călcai pe suflet, pe emoţie. Îngropai adânc în tine dorinţa.
De atunci, nu te-am mai auzit, deşi te-am văzut de multe ori. Nu ştiu dacă atunci a murit ceva în tine sau două luni mai târziu, dar ştiu că nimic nu a mai fost la fel. Tânjeam atât de mult după cel de atunci… Încă o mai fac. Atunci ai fost tu, curat, sincer, în forma ta naturală, nu în toate celelalte faţete pe care mi le-ai arătat. Dacă ar fi să-mi fie dor de ceva, de tine de atunci îmi e. De căldura vocii tale.
Am vrut să te mai aud, dar tu m-ai refuzat de fiecare dată. Neputinţă sau doar dorinţa de a minimiza durerea şi dorul din mine. Era deja prea târziu pentru mine, te iubeam, îmi recunoscusem asta şi te făcusem părtaş. Îmi semnasem sentinţa în acea zi când cu un zâmbet larg lăbărţat pe faţă îţi spuneam şugubăţ:
Ştii, cred că m-am îndrăgostit şi eu de tine! Te iubesc!
Erai fericit. Atunci te-am văzut pentru prima şi singura dată fericit. Nu trebuia să-mi spui nimic, chipul tău exprima totul. Ţi-am văzut răspunsul şi fericirea în ochi. Erau atât de expresivi şi vii…
De atunci privirea ta nu mi-a mai spus nimic. Era impenetrabilă şi niciodată de atunci nu te-am mai văzut zâmbind. Niciodată. Îţi afişai seriozitatea, fără excepţii, deşi eu te rugasem în repetate rânduri să zâmbeşti. Aveai suficiente motive deşi eu nu mai eram unul dintre ele. Ştii cât de mult voiam să te văd fericit? Chiar dacă eu nu mai eram sursa fericirii tale? Motivul era simplu. Te iubeam. Te iubesc.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.
