nemărturisit de alb, pasul
făcut e din palme
coboară, privește în stânga
se uită spre dreapta
sâmbăta-i liber drumul de patimi
jos cerul, oglindă spartă,
bate cu pumnii
înțepenită poartă cu cheie deșartă
și-n jur, ce de inimi!
pământul negru de lacrimi și vini
când nu cerșește
sus,
prin altare de vânt să îl chemi
și,
nemărturisit de alb, pasul
va crește.
foto tumblr.com
Citește și la nunta mea să nu chemi moartea
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
