“Scriu pentru și despre muzică, împărțindu-mi timpul între ficțiune, lucrări de scenă și jurnalism.” (Jessica Duchen)
“Violonista” (titlul original ”Hungarian Dances”), roman de dragoste și de aventuri, basm și bildungsroman în același timp, își poartă cititorii din Anglia în Ungaria și România, dincolo de Cortina de Fier, pe muzică veche țigănească sau maghiară, dar aduce în prim plan și concerte, șoli elegante și familii aristocrate. Romanul delicat și captivant s-a născut din dragostea autoarei pentru muzică în general și vioară în special.
Karina este personajul care pare să deschidă uși, însă rolul principal i-a fost atribuit viorii sale celebre. Legătura dintre cele două, Karina și vioara sa, este de nedestrămat, cele două nu pot exista separat, una fără cealaltă. Alintată de soțul său, Julien, “țigăncușa”, Karina se trage dintr-o familie de țigani unguri care au reușit să emigreze în Anglia. Mimi, bunica sa de 91 ani, a fost violonistă, iar relația nepoată-bunică este una specială. Karina este singura capabilă să îi înțeleagă momentele dificile, așa cum au vârstnicii uneori, apariția sa fiind “liniștitoare ca o ceașcă de cafea fierbinte”. Mimi nu își mai dă seama de realitatea din jurul ei (sau se joacă?), așa că o abordează adesea pe nepoata sa în ungurește, deși aceasta nu cunoaște limba și nu a pus niciodată piciorul pe meleagurile natale ale bunicilor ei. Mâinile deformate de artrită ale bunicii nu mai pot struni vioara, dar adoră să își asculte nepoata cântând suita lui Marc Duplessis, “Dans l’ombre des forets”, piesă scrisă chiar pentru ea, pe la jumștatea anilor ‘30. Suita are cinci părti (Menestrelul, Criminalul, Pădurea, Furtuna și Nunta) și e inspirată din copilăria țigăncușei Mimi. Duplessis era la vremea aceea un tânăr compozitor ambițios, abia intrat în rândurile burgheziei pariziene.
Vioara îi oferă muzicienei satisfacții personale și profesionale, o scapă din momente neplăcute și o însoțește de-a lungul întregii vieți. Este un instrument vechi și lovit, cu voluta desprinsă și înlocuită, dar “o avea de la 18 ani și fără ea se simțea lipsită de mâini”. În definitiv crescuse împreună cu vioara, după cum spunea bunica Mimi. Vioara a rămas prima ei iubire: “o forță invariabilă, poate singura constantă din istoria familiei”.
Soțul Karinei, Julian, este avocat și provine dintr-o familie aristocrată britanică. Și gândește profund:
“În momentele mai puțin fericite de acasă, înainte să o întâlnească pe Karina, se întreabă adesea dacă lucrurile ar fi stat altfel în cazul în care Elthingbourne ar fi oferit cursuri de perfecționare în Management Marital. O serie de intrumente care să te ajute să eviți scenele domestice neplăcute; să faci diferența între o femeie care suferă pentru că se află în perioada premenstruală și una care vorbește serios când spune că se gândește să te părăsească; să citești semnele și să dezamorsezi o situație înainte să explodeze; să îți ceri scuze fără să te umilești. Se presupune că trebuie să știi. Înduri o grămadă de ani de pregătire academică și sportivă, timp în care abia dacă te întâlnești cu o fată până ce nu ești suficient de mare să te poți însura cu una, iar atunci ar trebui să știi. „
Julian câștigă bine și nu admite să fie contrazis, deci Karina nici nu prea încearcă să i se opună, cu excepția cazurilor când este vorba de Jamie, fiul lor. O corcitură reușită – ochi negri de țigan ungur și accent britanic perfect, cu sânge de menestrel hoinar, dar și de moșier, cu un trecut extrem de clar pe linie paternă, însă doar cu umbre și secrete pe linie maternă. Este un aspect care o îngrijorează pe Karina. Tinerei i-ar plăcea să își cunoască trecutul, dar urmele se pierd cu o generație înaintea bunicii, în întinsa pustă ungară. Familia tatălui ei nu este interesată de un trecut apăsător, iar ea nu cunoaște deloc limba maghiară. Cât privește originile țigănești, a decis că îl protejează pe Jamie dacă nu îl încarcă cu așa ceva, ținând cont de cum sunt priviți țiganii de majoritatea oamenilor.
Când nu dă lecții de vioară copiilor, Karina se întâlnește cu prietena ei, Lindy, proprietara unei librării, deși locuiesc la 129 km distanță. Micuțul Jamie știe întotdeauna când se întâlnește mama sa cu “mătușica Lindy”, pentru că o vede fericită. Orice femeie are nevoie de o “cea mai bună prietenă”, nu?
Romanul este un fel de simfonie literară în patru părți. Prima parte este un soi de allegro: copilăria și tinerețea timpurie a personajelor principale (bunica Mimi Racz, fiul Denes, nepoata Karina, soțul, fiul și prietena Karinei). Se păstrează în permanență un mister ciudat asupra copilăriei și adolescenței lui Denes, adică perioada dinaintea emigrării din Ungaria comunistă și fuga efectivă din țară. Tot misterioasă este și vioara Nicolo Amati, pe care Mimi o avea la fuga din țară.
Partea a doua este un andante care o prezintă pe Mimi în perioada copilăriei, când virtuozitatea țigăncușei a fost observată de doctorul Frankl, cel care a răpit-o din traiul mizerabil pe care îl ducea și a împins-o către numele mari ale muzicii secolului. Așa îi cunoaște pe compozitorii Marc Duplessis, Bela Bartok și Rahmaninov. “Suita de dansuri populare românești” este momentul savuros care aduce România pe harta romanului. Karina își pierde prietena, pe Lindy, într-un accident stupid.
Menuetul părții a treia reprezintă revelații, descoperiri și decizii. Romanul muzical cumva, devine aici atât roman polițist, cât și roman de dragoste. Începe căutarea viorii Nicolo Amati, Karina ajunge să viziteze țara bunicii sale, Ungaria și, în preajma clădirii fostei poliții comuniste, are sentimente ciudate de deja-vu.
Ultima parte este ca o descătușare bruscă. Povestea emigrării din Ungaria este relatată pe larg și intens, vioara Nicolo Amati nu mai reprezintă un mister, iar Karina își găsește cumva ordinea în viață. Dacă pe tot parcursul romanului, trecutul și prezentul s-au ciocnit permanent, în final totul se limpezește. Lindy își revine, vioara este pe mâini bune, Karina realizează că de fapt ea este vioara și totul depinde de ea. După ultima pagină a cărții, cu siguranță, cititorii își doresc volumul următor. Care, din păcate, nu a fost scris.
Jessica Duchen (pinterest.com)
Jessica Duchen este o scriitoare britanică – romancier, dramaturg și libretist de operă. S-a născut la Londra, unde părinții ei s-au stabilit venind din Africa de Sud în anii ‘50. Regretă că nu-și amintește întâlnirea cu JR Tolkein la Oxford la vârsta de șase ani. În schimb, a încercat pentru prima dată să scrie un roman la vârsta de 12 ani. A studiat la Universitatea Cambridge, iar romanele ei se axează pe tensiunile dintre generațiile aceleiași familii, muzica fiind o temă recurentă.
De asemenea, Duchen este recunoscută pentru articolele și recenziile sale în publicații de prestigiu, unde acoperă o gamă largă de subiecte legate de muzica clasică, inclusiv profiluri ale muzicienilor, recenzii ale evenimentelor muzicale și discuții despre starea industriei muzicii clasice.
Cărțile ei explorează adesea viețile și experiențele muzicienilor, fiind cunoscută pentru povestiri bogat detaliate care surprind esența lumii muzicale. Pe lângă romanele sale, Duchen a scris și lucrări non-ficționale, inclusiv biografii și eseuri despre muzică.
Activitatea ei se extinde și la discursuri publice și radiodifuziune, unde împărtășește opinii despre muzică. Este cunoscută pentru capacitatea sa de a face muzica clasică accesibilă și atractivă pentru un public larg, contribuind la aprecierea și înțelegerea acestui gen. Contribuțiile ei în lumea literaturii și jurnalismului muzical au făcut-o o figură respectată printre iubitorii și profesioniștii muzicii.
“Scriu pentru și despre muzică, împărțindu-mi timpul între ficțiune, lucrări de scenă și jurnalism.” (Jessica Duchen)
