Sunt pași ce merită povestiți… atât timp cât suntem în stare să recreăm Edenul cu propriile amintiri, instantanee ce-așteaptă să fie retrăite cu fiecare versiune ce-o modelăm cu sufletul nostru. CURAJUL se măsoară în ochii celorlalți, dar cântărește propriile așteptări versus împliniri “consumate”… nu există „piesă martor” la care să fie raportat, dar, cu siguranță, servește idealurilor ce transced propria ființă, momentele limită fiind turnesolul sub care putem obține esența omului în fața destinului implacabil.
Nu stabili granițe între oameni înainte de a putea să te confrunți cu adevărul celuilat!
Deschide inima la aproape orice, atât timp cât viața reprezintă o întrepătrundere de oameni, ne oglindim sufletul în alte suflete, de fiecare dată când depășim universul propriu. Ești frumos doar atunci când alegi să vezi frumosul din ceilalți. Fiecare zi pare o filă albă, nescrisă. Constați, însă, că, pe parcursul ei, întâlnești jaloanele proiectate în timp. Visele nopții rămîn aninate în spațiul atemporal al minții, „nevoile” ce trebuie „atinse” așteptând soluțiile ce nu-s la îndemană mereu, timpul fiindu-ți din start programat, amanetat. N-ai fost ființă liberă decât eventual în copilăria ce-ți pare acum o poveste de demult și, cumva, ireală. Pânza de păianjen ce-o construim asiduu este, în fapt, propria noastră capcană.
Degeaba dăm vina pe alții, pe soartă ori pe viață în general, destinul e un puzzle construit prin propriii pași. Asumați ori nu, aceștia sunt cei ce pot fi cartea noastră de vizită. Ca-ntr-o sală de cinema, derulezi „ce-a fost”, crezând că-n următorul film vei fi regizor, scenarist, actor, producător. Plăpândă ființă: viața e ceea ce respiri și, mai ales, ceea ce inspiri în alții. Restul e doar un ghem de întâmplări croite din viață, modul în care curajul și caracterul te îndeamnă să trăiești fiind mirodeniile supreme. Iubirea este darul cu care poți să-nfrunți viața, este modul în care știi să cânți celorlalți, frumosul fiecărui suflet construind castele de nisip, numai bune de pus la reverul inimii.
Trăim ca să iubim… iubim ca să ne amintim de noi, mai și uităm dar și ne amăgim că timpul șterge, atenuând gongul ce doar ecoul poate să-l înțeleagă… și totuși, trăim având bucăți din cei dragi, parfum de timp ce nu poate fi șters nicicum sub mantia omătului de sentimente… Dragostea?… ecouri în inimă… maree cu țipăt de pescăruși… urme pe nisipul fericirii… tinerețe fără bătrânețe… bucați de rai ascunse în părul iubiților… dăruire versus recunoștință… victorie defintivă închinată vieții… dor de noi. Zilnic hrănim visele nopţii cu „ceilalţi”, înlocuind mereu sinapse ce poate şi-au pierdut din vigoarea şi prospeţimea începuturilor. O zi ce pare ca oricare alta e plină de mister, savoare şi sens, trebuie doar descoperită, asumată, trăită efervescent şi fără regrete anunţate încă din start…
Nu ştii niciodată când va veni ultima zi în viaţa ta, dar ştii ca fiecare răsărit e primul din cele ce ţi-au mai rămas de trăit – meriţi fiecare clipă a momentului! Iubirile sunt precum vântul… te încălzesc sau te biciuie, aduc ploaia sau arșita, duc gândurile precum ciulinii Bărăganului sau îți iau casa cu totul în toiul uraganelor – și știi ce? fără de ele n-am exista. Niciodată o intersecție dintre două suflete nu se suprapune perfect cu visele fiecăruia. Liberul arbitru dispare atunci când libertatea unuia este știrbită de adevărul celuilalt. Iar unde nu există grade de libertate asumate de ambii parteneri, firescul se metamorfozează într-un Pinochio mânuit de Gepeto. Rămânând la latitudinea lor cum își împart personajele…
În viață, primim totul ca pe ceva firesc, revoltându-ne în noi ori de câte ori karma ne este potrivnică. Nu putem să alegem sau să decidem asupra naturii cerului, de aceea parcă trebuie să merităm fiecare colț de iarba ce ne crește în suflet, verdele sevei din noi alimentând focul vieții ce ne-o dorim justă si echitabilă. Mulțumesc cerului și pământului pentru siguranța universului în care exist, neuitându-i însă pe cei care au neșansa arbitrariului vieții, aspir să fiu eu cu adevărat, dar știu că nu odată durerea mută a celor chinuiți tulbură liniștea luptei mele. Într-o lume în care se moare de foame și sete, în care exploatarea feroce a semenilor rănește cerul, părem adeseori meschini plângându-ne de lipsa fericirii, când ea – fericirea – se naște cu fiecare gest de iubire.
Fragilitate, viața… sub imperiul propriilor emulsii sufletești, impulsuri ating pasaje ce n-am fi vrut vreodată să le răscolim, netezind astfel drumul avalanșelor ce nu le-am gândit, darămite dorit. În palme, găsești mereu motive să te agăți de ceva, dar nu glisa spre suflet ‘mișcarea’ ca să te agăți de cineva. Ești liber să iubești, dar și mai liberă devine viața toată când alegerile devin firești decizii de moment și nu ‘oportunitați’ din lipsă de soluții. Un elefant, se leagană pe o pânză de păianjen… ai cântat-o nu odată, este? Viața ta, pânza de păianjen ce poate rezista intemperiilor exterioare, dar nu interioare. Fragilitate…
Un text de Victor Bucur
Citiți și Rumi-Există două feluri de inteligență
