Viața și micile ironii ale sorții

Eram în liceu cînd am avut ocazia să cochetez cu parfumurile scumpe sau, cel puțin cu esențele tari din care se fac acestea. Adusese tata din Egipt o cutie extraordinară pe care o atingeam ca vrăjită. Îi ridicam capacul și la adăpostul lui se aflau sticluțe minuscule lucrate cu migală și pline cu esențele tari orientale sau florale: mosc, santal, bergamotă, labdanum, patchoulli, vanilie, mușchi de stejar și multe altele pe care nu mi le amintesc.

O picătură era suficientă, altfel devenea înecăcios mirosul și a durat ceva ani pînă cînd am epuizat toate resursele, cot la cot cu soră-mea cea mare. Noroc că aia mică era prea mică să ni-l consume, ar fi fost, vai, o dramă.
Apoi m-am mutat la București. Am avansat cătinel pe drumul ăsta al miresmelor, esențele de acasă fuseseră epuizate, îmi permiteam doar vreo două mai comerciale, alese însă cu grijă, să transmită cît de cît rafinament, nu chiar de duzină. Îmi amintesc cum intram la Eva, de pe Magheru, și mă plimbam printre sticluțe care mai de care mai atrăgătoare și vînzătoare care de care mai antipatice.

Aveau un fler, dom’le, era suficientă doar o scanare imediat ce le treceam pragul și-mi făceau fișa completă. Din perspectiva lor nici măcar potențial client nu eram, nu meritam pierderea de vreme. În timpul ăsta eu alunecam indiferentă, încercînd să eschivez privirile caustice și adulmecam mixul de arome din aer.

Din cînd în cînd mai testam cîte-un parfum pe încheietura mîinii, la bază, un pic mai sus, să nu le amestec și încă un pic, apoi treceam la cealaltă mînă. Aflasem eu că hîrtiuțele alea puse la dispoziția noastră sînt inutile, e musai nevoie de contact, reacția chimică care se întîmplă cu pielea ta contează cel mai mult cînd e vorba de acea degajare perfectă a notelor înmiresmate.
În fine, de ziua mea, împlineam douăzeci, boyfriendul m-a luat de mînă și minune, minune, chiar la Eva plănuise să mă plimbe. Cînd ești tînăr, diferența de vîrstă e semnificativă, cel puțin din exterior, eu n-o simțeam în niciun fel. El avea aerul unui adult responsabil. Maturitatea, experiența, știu eu, educația, toate astea le-au fermecat pe vînzătoare. La mine s-au uitat cu aceeași suspiciune. Și ne despart doar patru ani, care acum nu se mai resimt deloc, de oriunde-ai privi.
Am plecat de acolo cu primul meu parfum de design. Voia să-mi placă, să nu mă comport cum se comportă toată lumea cînd primește un cadou care nu prea-i place: vaii, dar nu trebuia, ah, ce bine miroase, daa, o să-l port toată ziua. Și tu să nu știi cum să scapi de el.

Cum ziceam, am plecat aproape în extaz, cu Poême-ul lui Lancôme frumos ambalat. Și-acum, dacă închid ochii încă mai simt cu mă invadează notele lui distincte.
Evident, creierul reacționase și-l selectase din sute de mirosuri. Tot cu cele orientale, din adolescență, prima experiență, aveam eu limbaj comun.
De-atunci au trecut ani, pot spune c-aș fi în stare să alcătuiesc un catalog amplu pentru oricare din branduri, asta probabil și din cauză că n-am rămas fidelă unuia singur. Mi-a plăcut mereu să le explorez, mă plictisesc repede, deși, dacă sînt sinceră, toate au un numitor comun: izul oriental.

Dar nu mă grăbesc și nu cumpăr impulsiv. Cîte o sticlă pe rînd, uneori cu formă clasică, alteori mai originală, de multe ori îndrăzneață (Jean Paul G. nu dă greș acolo) și cînd se termină una, o înlocuiesc cu alta, după mai multe tatonări prin parfumerii. Măcar am scăpat de privirile neîncrezătoare ale vînzătoarelor.
În decembrie anul trecut, adică destul de recent, am tot dat tîrcoale unuia mai îndrăzneț, pînă cînd m-am hotărît și mi l-am luat de Crăciun. Mă simțeam la adăpost.

Nu prea primesc eu astfel de cadouri. Iar my one and only preferă să mi le aleg singură, ca pe vremuri, așa că… m-am trezit deodată cu trei parfumuri, dăruite de musafirii avuți în vizită. Și mă jur c-așa abuz olfactiv (cu sens pozitiv, dacă-mi pot permite contradicția în termeni) n-am mai trăit. Ceea ce mi-a creat o vădită îngrijorare și nici măcar nu anticipasem c-o să vină molima și-o să fie rarissime momentele cînd aș fi dorit să ma îmbăiez în kilograme de parfum.
Acum stau și mă uit lung la ele, îmi vin în minte expresiile franțuzești, cum că un parfum îl porți, ca pe o haină, mai degrabă pun două picături de parfum decît cea mai strașnică rochie de seară și altele similare și apoi ies din duș și șterg sticluțele mele frumoase de broboanele depuse de la aburi, amestecate cu praf, și nu mă dau cu niciunul, că plănuiesc să stau cît pot de mult pe terasă și știm cu toții ce înseamnă asta pentru cei care-au dezvoltat fobii la insecte: un nor de viespi sau de fluturi sau de orice alte zburătoare nedorite.
Așadar, iau sticluțele de pe raft, le șlefuiesc, le adulmec și le pun înapoi. În schimb, am reușit să mă obișnuiesc și să dorm mai bine, în cele din urmă, după jeturile date cu generozitate pe pijama, să miros și eu divin, măcar cînd mă duc la culcare. Vorba aia, o pijama e-o pijama, dar stropii ăia de parfum, fac toți banii.

Cea mai frumoasă reclamă la un parfum: Zendaya

Citiți și Am ales ca drog marea