W. Shakespeare: „O, cum mă pierd, când despre tine scriu!…”
Sonetul LVIII
Domnul, de nu m-a împiedicat sclavă să-ți fiu
Să nu mă lase să-ți mai măsor plăcerea
Trăită în absența mea, când știu
Că sunt sortită să-ți fiu mângâierea
Să-mi dea să îndur, smerită,-a ta vrere
Fără ispita de-a-mi cere dreptatea.
Să sufăr, ferecată în tăcere
Să-ți priveghez din umbră libertatea
Să mă ajute să îți accept chemarea
Fără obida gândului proscris
Să simt că mă preschimb în delectarea
Din care te înfrupți la ceas de vis
Să-ți las ție puterea de-a te ierta pe dată
Fie că-ți e plăcerea cuminte, vinovată…
Sonetul LXXX
O, cum mă pierd când despre tine scriu
Cum înfloresc deîndată ce numele-ți iubit
Rostesc, dar ar trebui mai priceput să fiu
Să nu-ți răpesc din faimă cu versu-mi obidit.
Virtutea ta întrece, în adâncimi, oceanul
Corăbiile toate, mândre, umile, poartă
Scâncetul meu, nedemn, dar și elanul
Cu care ti-aș cânta o-mbietoare soartă
Un neînsemnat și palid semn de-mi dai
Pe când altul mai bun te ia-n călătorie
Aș naufragia pe-o margine de rai
Stele mi s-ar aprinde în inima pustie.
C-o viață bună, însă, el va fi încununat
Iar eu voi fi în dragoste-un damnat.
Tocește, timp hain, cât vrei puterea leului
Pământul, fă-l să-și devoreze pruncii
Smulge hapsân colții și ghearele tigrului
Fă phoenixul să ardă cu flăcări sângerii
Strivește tot ce vrei, sub tălpile-ți funebre
Răpește-i lumii-ntregi vremelnica plăcere
Înfulecă-anotimpuri, încântătoare, sumbre
Dar din această crimă nu-ți fă nouă vrere
Nu-ncerca să sculptezi fruntea iubirii mele
Să o-ncrustezi cu linii, cu vechea ta peniță
Las-o imaculată căci poartă toate-acele
Semne de frumusețe, de cea mai pură viță
ȘI de-mi sfidezi dorința, timp nevrednic
În versu-mi, chipul îi va fi tânăr veșnic
Citiți și Pedeapsa