bentițe negre găuresc reverul cuvintelor.
ca furișate, trec prin fața porților cu buzele strânse.
nu se uită nici stânga
nici dreapta, casele au devenit oarbe
iar ele, făpturi invizibile.
au făcut tot ce le-a stat în putință
să le distreze
să le ciupească obrajii rotunzi
să le gâdile-n tălpi
să le caute-n coarne.
niște răsfățate nătânge.
acum își cară povestea la marginea lumii
și nimeni nu plânge.
cu vremea, hăul din case va-nghiți drumul.
cuvintele vor învăța să zboare
ce desfătare amânată!
foto desenio.com
Citește și capsula de timp
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
