În tot hăul acesta sufletesc prin care mi-e dat a trece, am învățat totuși ceva. Am învățat să încetez a mai căuta să mulțumesc pe cineva care nu mă acceptă ca om pe de-a întregul ci doar cu jumătăţi de măsură, doar atât cât îi este lui convenabil. Nu mă interesează să devin punte de lansare pentru profitori şi oameni care nu cunosc loialitatea! În rest, nu mă deranjează să devin scara pe care alţii urcă să îşi găsească răspunsurile la propria viaţă sau nelinişte! Urc până la nori cu ei, dacă este cazul!

Prefer oamenii care sunt păpădii. Oamenii care intră delicat şi frumos, în viaţa mea. Ca o adiere. Oamenii care sunt ca o mângăiere, care luminează şi nu intră cu bocancii, călcând în sufletul tău ca într-un loc unde nu locuieşte nimeni, călcând peste toate florile de stâncă ale inimii tale!

Am învăţat să nu mai accept în preajma mea cantitate, ci doar calitate umană. Oameni care aduc un aport, care mă completează ca fiinţă umană, raţională, intelectuală şi spirituală. Oameni care mă fac să zâmbesc, să râd, care ştiu să şi răspundă înapoi, nu doar să mă caute când au nevoie de o informaţie, de un ajutor, de ceva anume, ca şi când, prietenia ar fi doar un troc, un complement circumstanţial!

Am învăţat să nu lupt cu morile de vânt şi să mă ambiţionez să demonstrez mereu ceva oamenilor. Nici măcar pentru a-i face să rămână alături de mine. Fiecare e liber să plece dacă nu găsesc în mine ceea ce au aşteptat şi nu sunt ceea ce au ei nevoie. Nu pot fi ceea ce îşi doresc alţii să fiu! Sunt doar ceea ce sunt eu şi ce am devenit în timp ca sumă a tuturor alegerilor şi deciziilor mele în viaţă, a oamenilor pe care îi iubesc, a educaţiei, a cărţilor care şi-au lăsat mirosul pe palmele mele de-a lungul timpului, a călătoriilor prin lume, prin oameni şi prin mine!

Mereu am crezut că oamenii sunt buni. Că au un ceva acolo, în adâncul lor, care e bun. Am greșit. Oamenii se nasc buni, dar pe parcursul vieții, unii dintre ei se transformă, de de bunăvoie și nesiliți de nimeni, aleg ceea ce sunt, uitând cu desăvârşire calitatea omeniei, a bunătăţii, a umanităţii! Ei se schimbă, se schimbă, până când, nimic din ceea ce sunt ei, nu mai rămâne înlăuntrul lor.

Până nu demult, credeam că îi pot salva. Că pot salva lumea. Că pot planta lumina în întunericul din oameni! Am greșit. Chiar mă simt ca o ultimă naivă.  Am realizat de curând că, nu pot. Pentru că nu acesta este scopul vieţii. Scopul vieţii este să faci ca viaţa ta să fie remarcabilă prin bunătate, frumuseţe, să nu lezezi alţi oameni şi să laşi semne de cale pentru alţii, atunci când nu mai eşti! Lumea nu se vrea salvată. Lumea va avea mereu un ritm intern al ei. Va fi bună şi rea, decăzută şi strălucită. Este cum este şi trebuie să ne adaptăm din mers, iar când nu putem, este de datoria noastră să creăm un spaţiu personal, familial, unde să ne simţim bine şi să putem trăi liniştiţi.

Până nu demult, vroiam să cred că familia este ceea ce noi suntem obișnuiți a crede. Nu este. Nu toate familiile sunt la fel. Am învățat să nu mai caut în familia care nu mă vrea, care mă condiţionează, care mă acceptă doar dacă sunt aşa cum se vrea să fiu. Eu sunt eu. Viaţa mea este unică la fel ca a lor şi a fiecăruia în parte. Este de datoria mea să o experimentez prin propriile greşeli, să o pansez şi să o cicatrizez prin propriile lecţii şi fapte bune, să o încerc cu piciorul. Sigur, că uneori stratul de la suprafaţă este subţire, se rupe, mă mai duc şi la fund, dar este perfect. Atunci este momentul decisiv să găsesc soluţiile de a mă ridica din nou la suprafaţă şi a învinge. Deci, nu! Am dreptul la propriile alegeri, propriile căderi, greşeli, zboruri, paşi şi lecţii!

Am încetat să mai iubesc pe cei care nu mă iubesc. Am încetat să mai cred în iubirile spuse și nefăptuite. Am învățat să nu mai cred ușor zâmbetele, faţadele, mâinile îtinse, cuvintele care nu sunt urmate de fapte, deoarece, am aflat între timp, că sunt oameni pentru care tu ești o datorie, nu copilul lor, nu sora, nu prietena, nu soţia, nu iubita! Am aflat că pentru unii ești hainele pe care le îmbracă la vreme grea și le aruncă la vreme bună.

Înainte, acceptam și iubeam necondiționat. Fără să triez. Acum, sunt doar pentru cei care mă vor și care au răbdare cu mine, pentru cei care nu pun etichete gratuit, pentru cei care nu judecă, pentru cei care cred în Dumnezeu şi în frumos. Pentru că prietenia este o altă formă de iubire!

Sunt oameni, care sunt asemeni unor hiene. Aşteaptă momentul oportun să te atace în clipele de cea mai mare restrişte şi greutate, când eşti singur, la pământ şi fără posibilitate de a riposta în vreun fel! Unii te judecă atât de ușor de parcă ar bea o cafea, fără să te cunoască în esenţa ta de om, fără să ştie ceva despre faptele tale, despre viaţa ta, despre ceea ce te alcătuieşte pe tine ca fiinţă umană. Cel mai uşor este să fie Dumnezei atotştiutori peste viaţa altora, decât să îşi privească în oglinda conştiinţei propria viaţă! A altora e întotdeauna mai uşor de văzut, de îndreptat, de judecat! Cu propria fiinţă, e mai greu, deoarece suntem subiectivi, până la egoism pur!

Nu mai zâmbesc des. Zâmbesc cui zâmbește înapoi. Cred în oamenii care zâmbesc înapoi, deoarece, indiferent de tristețile lor, de durerile lor, ei au în suflet lumină şi încălzesc ceva în noi, ca şi cum ar sădi un curcubeu după ploaie. Înainte, doar eram necondiționat.

Am învățat că Dumnezeu ne dăruiește de toate, când ne naștem, dar noi renunțăm la ele pe parcurs. Unii au fericirea ca să le găsească în această călătorie prin viaţă. Alţii, din păcate, nu mai găsesc niciodată nimic.

Indiferent de toate, eu le mulțumesc tuturor care m-au făcut să înțeleg că umanitatea, bunătatea şi prietenia necondiţionată sunt inestimabile și rare. Nu le voi mai atribui oricui! Nu îmi voi mai irosi viața cu oameni care nu mă vor și nu mă iubesc! Și nici timpul. Pentru că în viaţă, un om deosebit, a spus că este timp pentru toate, dar şi acesta este limitat, iar eu vreau ca timpul ce mi-a rămas, să îmi fie plin de oameni dragi, de iubire şi mai ales de linişte!

Pe Ramona Sandrina o găsiți și aici.