Dor la marginea gȃndului: uneori zȃmbesc – atunci cȃnd mi-e dor de tine.

A trecut Crăciunul. Parcă prea repede, prea grabit.

Se trece și anul. Pleacă obosit și ne lasă debusolaţi de toate belele, de zgura cernută parșiv ȋn suflete, de cinism și cinici, de vorbe aruncate neglijent (sau nu), de mȃnie, aroganţă, trufie, de propaganda ai căror autori par să ȋși fi desăvȃrșit meșteșugul. Pleacă răstălmacit de producţii al căror unic scop pare să fi fost ȋnvrăjbirea lumii pȃnă la stadiul de nelume mȃnjită de streche, zbanghie, zănatică și zurlie. O nelume ȋn care binele se simte stingher și pus la colţ de moacele nătȃnge ale celor care preferă să modifice realitatea pentru a corespunde opiniilor lor, neputincioși ȋn a se adapta ei ȋnșiși realităţii. O nelume ȋn care eleganţa, valorile, decenţa, distincţia, nobleţea sufletească, ȋnţelepciunea, rafinamentul par să nu mai aibă loc. Și ȋn care ești judecat pentru intoleranţă faţă de strȃmbăciuni.

Nu știu ce ar putea defini mai bine anul 2021 decȃt imaginea omului nepotrivit și a comunicării defectuoase, aride, ineficiente. A fost invazie de caractere nepotrivite și discursuri scremute, ȋn orice domeniu, la orice nivel, tonalităţi false impuse ca sunete impecabil intonate și imagini distorsionate de vorbe alunecoase.

2021 ȋmi lasă totuși amintirea unui interviu TV, singurul moment media pe care vreau să ȋl ţin minte. O doamnă, medic, născută undeva ȋn Ardeal, căsătorită la București, povestește cum ȋmbină profesia cu viaţa privată: deși trecută de 60 ani, s-a adaptat extrem de ușor la ȋntȃlnirile online, ba chiar a participat la conferinţe la care altfel nu ar fi putut ajunge.

În plus, vorbește ZILNIC cu sora ei, stabilită ȋn Grecia. ‘Așa ne-a crescut mama’, povestește. ‘Ne-a ȋnvăţat să ȋmpărţim totul: și jucăriile, și bucuriile, și tristeţile, totul. Acum, chiar dacă locuim la distanţă, vorbim ȋn fiecare zi, astfel ȋncȃt știm tot timpul totul una despre cealaltă. Ca atunci cȃnd eram copii. Ne spunem ce am gătit, cu cine ne-am ȋntȃlnit, ce greutăţi am avut peste zi, ce ne-am cumpărat, de ce ne-am bucurat, ce planuri avem, ne sfătuim.’ Medicul povestește fără să renunţe la tonalitatea cȃntată, specifică vorbirii ardelenești. Nu simte nevoia să ȋși ascundă rădăcinile, să îşi modifice rostirea. Nu folosește repezitele ‘maică-mea’, ‘sor-mea’, care dau nuanţa aceea de blazare atȃt de des ȋntȃlnită ȋn ultima vreme.

Vorbește despre ‘mama mea’ și ‘sora mea’, pronunţȃnd apăsat și cu ceva dor. Și nu lasă deloc impresia gospodinei tipice care ȋmparte o bȃrfă cu sora sa, ci a unei persoane care a beneficiat de o educaţie așezată temeinic ȋn familie.

Nu este prea ocupată cu profesia, cu familia din București, cu greutăţile perioadei. Și ea, și sora ei au zilnic timp una de alta. Iar distanţa nu le-a ȋnstrăinat. Din contră. Și nici nu se plictisesc, au mereu ce să ȋși povestească. Și răspunsul ȋntȃrziat al unei este motiv de ȋngrijorare pentru cealaltă.  Deapănă un fir de dor care nu se termină nicicȃnd.

Și realizez că știu adolescenţi care nu comunică cu fraţii/ surorile, deși locuiesc ȋn același apartament. Pur și simplu nu simt nevoia. Nu ȋși cunosc pasiunile, interesele, dezamăgirile. Cunosc adulţi care invocă permanent lipsa timpului pentru a (nu) ţine legatura cu cei apropiaţi, deși astăzi, tehnologia ne oferă atȃt de multe posibilităţi de comunicare.

Ascult povestea dnei doctor și ȋmi apare ȋn memorie imaginea bunicii, a fraţilor și a surorilor ei. Și modul ȋn care comunicau permanent, ȋntr-o perioadă atȃt de puţin ofertantă din punct de vedere tehnologic, deși două surori se mutaseră la București, ȋn timp ce restul rămăseseră ȋn Ardeal. Nu aveau nici email, nici Whatsapp, nici măcar telefon. Dar ȋși scriau scrisori. Cel puţin o dată pe săptămȃnă ȋn cutia poștală poposeau rȃndurile scrise de cei de dincolo de munţi.

Dacă uitau ceva, nu era bai: mai trimiteau o scrisoare, că doar nu ȋi durea mȃna. Telefon aveau doar surorile din București. Așa că cei din Ardeal mergeau la poștă și rugau operatoarea să le facă legătura cu Capitala. Sau fixau o zi și o oră cȃnd așteptau apelul surorilor din București la o vecină care avea instalat post telefonic. Motiv de schimbat vești, povestit ȋntȃmplări, depănat amintiri și băut o cafeluţă ȋn tihnă. Le era permanent dor, chiar dacă știau tot timpul unii de alţii. Vizitele reciproce erau prilej de povești pȃnă ȋn zori, cu voce scazută.

Ar fi folosit cu siguranţă metodele de comunicare de astăzi dacă ar fi avut ocazia, dar distincţia sufletească specifică generaţiei lor nu i-ar fi ȋndemnat să-și pună viaţa pe tapetul FB-ului. Și nici nu ar fi știut unii de alţii prin prisma postărilor de acest tip, generatoare de false imagini și mesaje. Ar fi continuat comunicarea telefonică și prin intermediul scrisorilor. Poate ar fi ȋncercat și email, fiind mai rapid, dar erau oameni cărora le era dor să ȋși audă vocea, inflexiunile, tonalităţile. Așa se simţeau unii pe alţii, ȋși ȋnţelegeau trăirile și ȋși depănau dorurile. Și depășeau greutăţile ȋmpreună.

Trece 2021 și ne lasă cu un interes din ce ȋn ce mai scăzut pentru comunicare. Tinerii ‘vorbesc’ prin emoticoane. Puţine producţii media mai au substanţă; predomină textele anoste, scenariile infantile, mesajele insipide.

Comunicarea interumană a pierdut tonalităţi, nuanţe, registre. Nu anul care pleacă este vinovat pentru relaţiile tot mai ȋncordate dintre indivizi, ci nătȃngii ce comit hybris și admiratorii valorilor efemere cu efect pervers de idolatrizare a nimicului și mediocrităţii călȃie, lipsite de autenticitate.

Trăim cea mai liniștită perioadă istorică; nu avem parte de războaie ȋn tranșee, de lupte corp la corp. Și totuși, ne luptăm ȋntre noi, invocȃnd permanent nevoia de liniște sufletească. Pentru a găsi echilibrul și starea de bine este nevoie de empatie, ȋncredere, onestitate, modestie. Și de vorbe bune, că doar gȃndul bun este cel mai eficient medicament. Și de crȃmpeie de suflet pe care să le dăruim celor dragi.

E vremea bilanţurilor și a rezoluţiilor. Ce ar fi să ne propunem să facem curăţenie și ȋn suflet, nu doar ȋn casă? Altfel, 2022 nu va aduce nimic nou. Și să ȋndrăznim să iubim și cu vorba, nu doar cu sufletul? Și să acceptăm aproape doar suflete frumoase?

Și, mai ales, să ne dorim ca cei pe care ȋi iubim să nu (ni) se transforme niciodată ȋn străini.

Citiţi şi alte amintiri aici.