Se face frig. Mă duc să închid geamul. Un bătrân la vreo 80 de ani, cu o șapcă pe cap și o cârpă în mână, șterge parbrizul. Bătrânul se deplasează foarte greu. Mă întreb cum poate conduce mașina, pentru că pare foarte slăbit. Nu mă pot dezlipi de la fereastră. Sunt fascinată de meticuliozitatea cu care își curăță mașina. Se vede că ține la ea, e foarte îngrijită.

Aștept să pornească motorul, sunt curioasă cum sună. Nu am văzut de mult o Dacie 1300 în trafic. Chiar vreau să-l văd pornind. Nu se mai oprește din șters. De vreo zece minute tot freacă la ea. Mi-au amorțit picioarele. Mă pun cu coatele pe pervaz. Îl văd că deschide în sfârșit portiera și intră cu greu în mașină. Era să se lovească la cap. Se instalează pe scaun, bagă cheia în contact, își ia de pe bancheta din spate o borsetă din aia mică de piele, o deschide și scoate un telefon. Formează un număr și începe să vorbească cu cineva. Și vorbește, și vorbește, și nu se mai oprește.

Trebuie să merg la baie. Mă abțin. N-aș vrea să-mi scape momentul plecării lui. Termină de vorbit, formează alt număr, și iar vorbește. Nu mai rezist, fac pe mine. Fug la baie. Revin, el tot cu telefonul la ureche. Vorbește. Mă așez iar cu coatele pe pervaz. Termină conversația, își bagă telefonul în borsetă, închide fermoarul, apoi stă țeapăn, cu privirea în față. Nu mișcă deloc. Niciun gest, nici o întoarcere de cap spre stânga sau spre dreapta, nimic. Fixează mașina parcată din față. Nu înțeleg nimic. De ce nu pleacă? Poate așteaptă pe cineva. Sigur așteaptă pe cineva.

Încep să iasă copiii de la școala din apropiere. Aha, sigur a venit să-și ia nepotul. Nu vine niciun nepot. Poate că mașina nici nu funcționează, o curăță din când în când și stă în ea din nostalgie, de dorul vremurilor apuse. Văd apropiindu-se un bătrân slab cu o pungă în mână. E prietenul lui, clar. Îl duce la el acasă, să joace table, să se uite la știri, sau cine știe ce au de făcut. Bătrânul slab e în dreptul mașinii, trece de ea, se îndepărtează. E un străin. Nu mai am răbdare.

Îmi vine să merg la el să îl întreb ce naiba așteaptă? Își dă șapca jos, își trece degetele gârbovite de vreme prin cele câteva fire albe de păr, își pune iar șapca în cap, și își reia poziția nemișcată de om care nu are nimic de făcut, care îi râde timpului în față. De pe scaunul alăturat, ia o sticlă de apă și bea. Apoi deschide borseta, scoate un carnețel și îl răsfoiește. Nu pot să cred. Au trecut patruzeci de minute și omul nu are de gând să pornească. Își pune la loc carnețelul, mai bea o gură de apă, deschide ușa și iese. Se controlează în buzunare, caută ceva. Cheile. Le-a uitat în contact. Deschide iar portiera, scoate cheile din contact, închide ușa, se asigură că nu vine nicio mașină, apoi, abia târându-și picioarele, traversează strada.

tumblr.com

Nu pot să cred. Am stat atâtea minute ca să îl văd pe moș cum își șterge parbrizul, vorbește la telefon și bea apă dintr-o sticlă de Cola? Dezamăgită, mă uit la el cum dispare pe aleea de lângă drum. Aveam nevoie să aud motorul, să-l văd cum pleacă. Cred că aveam nevoie de o poveste.

Vreau să mă îndepărtez de fereastră, dar observ că bătrânul se oprește. Se apropie de el o femeie. O bătrânică cochetă. Se îmbrățișează. Zâmbesc. Bătrânul avea o întâlnire. Așteptarea începe să prindă sens. O ia de mână și se îndreaptă spre mașină. Doamne, cât de bine arată. Doi îndrăgostiți care sfidează timpul. Îi deschide portiera, ca un gentleman, așteaptă ca ea să se așeze, apoi intră și el. Se întoarce spre ea, o sărută, o strânge în brațe, rămân așa, îmbrățișați un timp, apoi bagă cheia în contact și pleacă.

Eu am rămas la ferestră câteva minute bune după plecarea lor.
Am uitat să ascult motorul.

Citiți și „Iubesc tăcerea ta cu gust de cafea”, de aceeași autoare (click aici).