Undeva, cândva…
Maria Merope
Visez o casă mică, din timpuri de lut
pe deal, unde-i nesfârşit firul de iarbă
să văd soarele răsărind şi să-l salut
în juru-i grădina trezindu-se – salbă
şi-un şir de mesteceni suindu-le scut.
Să-mi cânte cocoşii ceaslov săptămânii
prin meri, bruiaţi doar de trei coţofene
mov, liliacul să dea umbra fântânii
brazii „ de din sus”, mă-ncetineze-alene.
Acasă-i pace calină, de pisică dormind
miroase-a busuioc, grinzile a răşină
focuri de şemineu peste gânduri se-ntind
obloanele verzi cern mister de verbină.
Vezi turla bisericii prin „ochii „ din pod
cu lina lumină şi cânt de vecernii frumos
coboară soarele, colindă coline-n exod
şi-apare – aur topit pe şurile „de din jos”.
Seara, pe terasă prinsă-n glicină subţire
stau de vorbă cu vechi păstrătorii stelari
şi peste tot, peste sat adormit, peste fire
trimit iubire, trimit iubire, trimit iubire…
Citiți și Viața, năvod de cer și pământ…
