Eram într-o sală mare, slab luminată. Afară era întuneric. În jurul sălii o mulțime de oameni stătea în semicerc, pe jos, pe scaune, fiecare pe unde a apucat sau pe unde și-a dorit să se așeze. Eu stăteam pe un scaun cu spătar, în stânga mea o tipă, în dreapta mea tot o tipă. Eram la un curs de scriere creativă. Profesorul cursului era cel mai mare scriitor din lume. Nu știu pentru alții cât de mare era, dar pentru mine știu sigur că era. Îi adoram scrisul, dar îl și iubeam. Îl iubeam în secret, nimeni nu știa, doar gândurile mele și inima mea care erau pline de el. Deci toți stăteam în jurul lui și așteptam să vedem ce va urma.

La un moment dat, ne-a spus că vom începe cu un joc. Ne-a dat două cuvinte : ”mare” și ”vapor”. Trebuia să construim repede, pe loc, o poveste fooooarte scurtă folosindu-ne de aceste două cuvinte. S-a început din capătul din stânga mea. Fiecare inventa, pe rând, o povestioară. Cursanții erau destul de buni. Eu știam că sunt și mai bună decât ei. Doar că nu știu ce se întâmplase cu mine, mă blocasem. Nu eram în stare să mai scot nicio frază coerentă. Oamenii își spuneau poveștile, în mintea mea era un gol imens. Bărbatul din fața mea era de vină. Pentru că îmi doream enorm de mult ca povestea mea să fie cea mai bună, ca el să mă admire, să mă aprecieze, să spună în fața tuturor că sunt genială. Poate, dacă nu l-aș fi iubit, mi-ar fi fost mult mai ușor. Dar sentimentele mele pentru el mă inhibau total.

Nici nu știu când i-a venit rândul tipei de lângă mine să spună povestea. Eram paralizată. Apoi mi-a venit mie rândul. S-a făcut liniște. O liniște grea. Știam că e timpul să deschid gura, să zic ceva. Toți ochii erau pe mine. Singurul lucru care mi-a venit în minte, nu știu de unde, pentru că mintea omului e fascinantă, în situații limită găsește soluții, are resursele ei ascunse cine știe în ce cotlon întunecat al creierului, sau poate că vin de altundeva, din piele, habar nu am de unde vin soluțiile, dar știu că în acel moment mi-a răsărit o idee. Am articulat, timid, următoarele cuvinte:
”O femeie servea cina în restaurantul vasului. Ospătarul s-a apropiat de ea și a întrebat-o dacă mai dorește ceva. I-a răspuns zâmbind că nu mai vrea nimic, doar că mâncarea nu prea are gust. Că, probabil, îi lipsește ingredientul esențial, acel ingredient care nu trebuie să lipsească din nicio mâncare. Atunci ospătarul a dispărut și a revenit după câteva secunde. I-a întins femeii o cutie cu sare de mare. ”

Tăcerea continua, scriitorul pe care îl iubeam se uita la mine întrebător, dezamăgit.
-Asta e povestea ta?
-Da. Am folosit cele două cuvinte: mare și vapor. Mai mult de atât nu am putut.

Nu i-a plăcut, știu că nu i-a plăcut. Nici mie nu prea mi-a plăcut. Dar a fost singurul lucru pe care l-am putut scoate pe gură. O poveste ieșită din disperarea de a scăpa de ridicol, de a zice ceva, orice. Țin minte că apoi m-a evitat toată seara. Nu m-a privit deloc. Vorbea, râdea cu ceilalți cursanți, pe mine nu mă băga în seamă. Sufeream incredibil. Nu m-am ridicat deloc de pe scaunul care mă ținea captivă cu voia mea. Simțeam cum mă făceam tot mai mică în el, tot mai mică, până am dispărut de tot. Rămăsese din mine doar căldura mea impregnată în lemn. Apoi am auzit o voce: „Monica, unde ești? Unde ai dispărut? Nu fi copilă. Revino. Povestea ta a fost ok. Hai înapoi. Avem de vorbit. Monicaaaaaa!!”
Aș fi vrut să revin pe acel scaun, să-l mai văd și să-l mai aud pe scriitorul cel mai bun din lume pe care îl iubesc cu totul, dar nu am mai putut. Mă trezisem din vis. L-am pierdut pe cel mai iubit dintre scriitori.

Dar am rămas cu povestea.
Așa vise să tot am.

Citiți și Pastile de inimă…