nu-i mișcă nimic, nici chiar nemișcarea
vecinii mei de după perdea
urși glaciali pe barele de rugină
limba lor linge tăcut sarea
și liberă-i cușca în care,
sub evantaie de operetă,
aere-şi dă anestezia.
de ce-aș arunca în ei cu miezuri de pâine
mai bine îmbrățișez un copac
mă uit la tine cu colțul gurii
și-n scoarța lui mă îmbrac atunci
când îți scriu versuri de dragoste, tu
îmi faci semn să tac.
de nebunia asta de-a trece mereu
pe stradă
din setea asta fără ostoi
nicio împletitură pe-o perdea vălurită
nu-mi va da brânci înapoi.
îmi încarc bateria pe plac și prepar
cursorului cu gene clipocite și lungi
un pahar mare, (i)conic
de coniac.
foto tumblr.com
citește și fântână
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
