Ultima noapte (din an…)
… am lăsat fereastra deschisă și gerul m-a înfiorat, cu degete reci și sticloase… din șemineu, prevestiri de tandre îmbrățișări, cu căldura de peste timpuri a Iubirii adevărate… flăcările joacă în miezul lor sentimentele noastre amestecate și sufletul neliniștit. O să mă fac frumoasă pentru tine, chiar dacă nu te-ai arătat, e ultima zi din an și undeva, în zona aceasta de mijloc, dintre răceală și flacără nestinsă, tot ne vom revedea…

În fața oglinzii, adevăruri ascunse dincolo de lume vin necontenit, din adâncuri – timpul ne face vulnerabili și ne grăbește pașii spre nicăieri… nu știu dacă sunt veselă că începe un an pe care mi-l doresc mai fericit, sau tristă pentru ultimele clipe ale zilei în care, iată, aștept venirea ta, fără speranță, dar cu câtă emoție…

Last day of the year

Perlele sunt absolut obligatorii, la fel și 31 decembrie 1852… de parcă m-aș pregăti pentru teatru sau cine știe ce petrecere fastuoasă, în care să apar la brațul tău… Cât de frumos știm să iubim noi, românii, ce dor nespus joacă pe buzele noastre cuvinte alese… Și ce frumos poți visa într-o seară de Ajun, în singurătate… dacă nu primești din mâna unui vizitator neobișnuit o scrisoare în culori marmorate, cu parfum de amintire. Ce apariție! Și ce frumos grăiește!
„Stimată Doamnă, primiți această scrisoare din partea unui domn care se plimbă în fața locuinței Dv. de ceva vreme, fără să îndrăznească să vă tulbure tihna… Privește doar spre fereastra deschisă și își aranjează încontinuu paltonul, își trece dintr-o mână într-alta mănușile de piele și potrivește impacient capătul argintat al lornionului, ca și când ar vrea să-și ocupe mâinile cu ceva… Sărut-mâinile și să-mi fie iertată îndrăzneala, sunt doar un mesager ajuns întâmplător într-o poveste care nu-i aparține”…
Ce altă seară mai potrivită pentru o scrisoare de adio?Simțeam că va veni vremea pentru despărțire, o știam de ceva vreme…
Mâinile desfac cu un tremur nervos plicul, dar frigul nu se mai simte… Cu o caligrafie impecabilă, rândurile mi se aștern în fața ochilor, aducând în mintea și în sufletul meu învolburat surpriza:

”Astă seară se joacă „Zoe”, pentru prima dată, la Teatrul Național… În fața unui astfel de eveniment, nu pot decât să îndrăznesc a vă cere favorul de a mă însoți, pentru a sărbători cum se cuvine trecerea dintre ani… Vă aștept la ora 19 cu o trăsură, mă veți recunoaște, din nou, după dragostea fierbinte pe care v-o port dintotdeauna.
31 decembrie 1852
Al Dv., A.T”
Uitasem de inaugurarea Teatrului, de Bucureștii care se pierdeau în ceață la capătul ferestrei sculptate de gerul năprasnic, de perle și mănuși dantelate, dar nu de viață (mi-am amintit: Zoe înseamnă viață, da, ce altceva îți poți dori mai fierbinte decât Viață, să trăiești, să speri, să iubești cu toată ființa ta, Doamne, cât sunt de fericită!)…
Abia în foaierul puternic luminat, între perechile atât de elegante și emanând strălucirea unei fericiri depline, în foșnetul rochiilor cu ample crinoline, a sobrietății domnilor în fracuri negre, mă regăsesc la brațul tău și știu că nu mi-aș fi dorit să fiu în alt loc sau cu altcineva… În mintea mea rămâne pentru totdeauna 31 decembrie 1852, sala aceasta de teatru nouă, luminoasă și caldă precum o majestuoasă catedrală, un București devenit brusc atât de frumos în Noaptea de Anul Nou, și vocea ta, care mă cuprinde într-o binefăcătoare îmbrățișare:

„Începe spectacolul”…

………………………………………………………….

N.N: Aceasta este o ficțiune inspirată de un eveniment real: La 31 decembrie 1852, a avut loc inaugurarea Teatrului Național din București, sub numele de Teatrul cel Mare, cu piesa/vodevilul „Zoe sau Un amor românesc„.