Pelerinajul în căutarea sursei invizibilului continuă. De astă-dată, este vorba despre strigătul, eliberat din iubire, al unui băiat pentru mama sa. Scriitorul-filosof, Éric-Emmanuel Schmitt, abordează religia prin prisma poeziei imaginației. Neobositul autor ne propune o parabolă optimistă, plină de culoare, poetică și spirituală, care readuce zâmbetul pe buze și redă încrederea în oameni și în viață prin volumul Félix şi izvorul invizibil.
Félix şi izvorul invizibil de Éric-Emmanuel Schmitt, Editura Humanitas Fiction / Coperta: ©Angela Rotaru
Cel de-al optulea volum din această serie devine una dintre cele mai emoționante și mai luminoase povești din «Ciclul invizibilului» (o amplă încercare romantică care evocă marile religii și înțelepciuni ale lumii). Autorul continuă să ne fascineze prin abilitatea de a plăsmui povești în care particularul și universalul din fiecare spiritualitate se contopesc. Scriitorul franco-belgian posedă arta de a adecva cultura înaltă pentru înțelesul publicului larg. În spiritul deja celebrelor Oscar și Tanti Roz și Domnului Ibrahim și florile din Coran, Éric-Emmanuel Schmitt pune la îndoială misterele animismului, puterea credințelor și riturilor rezultate dintr-o gândire spirituală profund poetică, oferindu-ne, totodată, și cântecul de dragoste al unui băiat pentru mama sa („Credința ta trezește și eliberează calitățile lucrurilor. Prin ea, ai acces la un alt nivel al universului. Pătrunzi mai adânc. Urcă către izvorul invizibil.”). Și în acest roman, se reflectă tendința de a pune sub semnul întrebării ordinea universului. După creștinism, iudaism, islam, budism sau confucianism, iată animismul odată cu acest Félix şi izvorul invizibil. Pe de altă parte, Éric-Emmanuel Schmitt lansează și o altă serie de provocări: crearea unei relații binare «mamă-fiu» (afecțiune dintre Fatou și Félix) este suficientă? Putem priva un tată de fiul său? – relevând nevoia unui cerc al relațiilor afective.
Așadar, regăsim aceleași constante, pe care le abordează în toată seria («Ciclul invizibilului»): necesitatea de depășire a egoismului prin altruism, dobândirea seninătății și a păcii interioare, regăsirea legăturii cu natura, care trebuie respectată. Éric-Emmanuel Schmitt nu uită niciodată să reliefeze și aspectele specifice. În Félix şi izvorul invizibil, scriitorul își ia cititorul de mână și îl îndreaptă spre descoperirea comorilor de sens pe care ni le oferă formele de spiritualitate. Félix are doisprezece ani și e disperat. Mama lui, minunata Fatou (diminutiv de la Fatima), care deține un bistrou, a picat într-o cruntă depresie. Deși aceasta fusese un simbol al veseliei, tânăra femeie care își creștea singură copilul se lăsase doborâtă de o boală pe care medicii parizieni o încadraseră simplu: „depresie”. Până nu demult, localul «La Muncă» fusese un reper al bunei dispoziții. Fatou a știut întotdeauna să-i lumineze, cu replicile ei vii, pe clienții obișnuiți ai micuței sale cafenele, de pe strada Ramponneau. Odinioară plină de viață, senegaleza și-a câștigat de-a lungul timpului – cu veselia ei molipsitoare și știința de a asculta și sfătui – o clientelă fidelă și pestriță. Marea familie se extinsese, fiindcă alături de Félix îi avea acum alături de ea și pe Simone, travestitul cu talent de contabil, și pe domnul Sophronides, filosoful pesimist, dar și pe înduioșătorul Robert Larousse, neobositul cititor de dicționare. Din păcate, echilibrul vieții acestei femei este spulberat, iar ea capătă aspectul unei umbre din pricina unei severe depresii. Puberul Félix avea sentimentul că sufletul mamei sale „vagabonda”, iar ea devenise aidoma unui zombie: „Mintea îi părea înlocuită de un program care o făcea să se achite mecanic de sarcini: se scula, se spăla, pregătea masa, cobora pentru a lucra în cafenea, la apus urca în apartament și se întindea în pat. Corpul ei de ceară nu emana nici o emoție, nici un sentiment.” Autorul pare că pune la îndoială propriile sale cuvinte pentru a evita orice posibilă alunecare în melodramatic. Regăsim un permanent joc de la gravitatea textului la ironia subtextului, ca o infantilizare premeditaă a discursului narativ.
Alături de Fatou, pare să funcționeze o veritabilă «curte de minunății», ce lesne ne-ar putea duce cu gândul la o povestioară despre „cei mici”/marginali. Éric-Emmanuel Schmitt reunește exclușii lumii actuale în jurul acestei femei solare și creative, care își numise localul «La Muncă» pentru a-i ajuta pe unii dintre clienți să-și ducă de nas mai ușor soțiile (când erau întrebați pe unde au tot zăbovit: „Où es-tu chéri ? Je suis « au boulot »”/„Unde ești, dragul meu ? Sunt« la muncă».”). Un anume fel de poezie poznașă irigă această năstrușnică narațiune.Umorul și fantezia domnesc în bistroul lui Fatou. Înainte de a ajunge să explice animismul, scriitorul prezintă caricatura. Când sunt debusolați, cei mai mulți dintre oameni riscă să pice în mrejele escrocilor. Pentru a-și recăpăta mama, Félix, ajutat de pitorescul unchi Bamba, apelează la vraci și vrăjitori, care se dovedesc însă niște șarlatani. Eforturile de a o salva pe senegaleză de legile occidentale nedrepte eșuează. Alături de Félicien Saint-Esprit (Sfântul Duh), tatăl lui Félix ajunge în neagra Africă pentru a se tămădui de grozăvia depresiei. Din copilărie și adolescență protejată de copacul baobab, Fatou nu vorbește … toată violența tragediei va apărea sub auspiciile unui înțelept, doctorul vrăjitor. Prin urmare, Fatou nu-și va putea găsi liniștea decât prin întoarcerea acasă – pe malul fluviului Senegal. Sufletul ei, asemenea baobabului străvechi de lângă satul natal, este adânc înrădăcinat în pământul fierbinte al Africii și se adapă din izvorul invizibil al energiei și iubirii care animă tot ce e viu. Iar secretul acestui izvor îi va fi dezvăluit și lui Félix.
Scriitorul-filosof consideră că înțelegerea deplină, conceptual nu poate fi deplină dacă nu există înțelegerea spirituală, fiindcă trebuie să simți ca să poți înțelege. Bunăoară, un copil aparte – așa cum este și Félix – descoperă bogăția înțelepciunii. Autorul deschide poarta imaginarului pentru a înțelege misterul, căutând să înlăture ignoranța. Ca în toate cazurile – pentru toate religiile – propune eliberarea din închisoare propriului ego pentru a se putea interesa de «celălalt», într-o manieră altruistă. Ca să poată descoperi propriul său destin, cosmosul său interior, eroii trebuie să exploreze lumea exterioară. De aceea, Félix identifică animismul din Africa: sufletul arborilor, al vântului, al fluviilor și dialogurile dintre animale și ființele omenești.
Practic, autorul ne sugerează că nu ne putem construi pe noi înșine dacă ne uităm originile. Îndepărtarea și înstrăinarea lui Fatou nu acoperiseră o veche traumă: cea care dusese la dispariția bruscă a familiei sale, în îndepărtata ei copilărie. De aceea, a fost necesară întoarcerea malurile râului Senegal, la poalele baobabului său. Grație vrăjitorilor locali, Fatou va extrage trauma din zona nebuloasă și „va face pace cu morții”. Această deplasare reprezintă, în egală măsură, și trecerea lui Félix spre o nouă etapă din viață, ieșirea din pubertate și despărțirea simbolică de mama protectoare. Băieții trebuie să accepte prezența tatălui, să se lipească de locul lor de fiu/«pui» protejat, să parcurgă calea „pierderii” pentru a deveni bărbați. Unul dintre cele mai puternice puncte ale acestui roman îl constituie tratamentul iubirii simțite de doi bărbați pentru aceeași femeie (soțul și fiul ei). Pe baza aceleiași cauze, în cele din urmă, își construiesc propria relație, chiar dacă – inițial – aceasta fusese una ostilă, apoi – în cele din urmă – complice.
Vindecată, Fatou va aduce o parte tradițiile și poezia din Africa ancestrală la Paris, va îmbrăca cartezianismul occidental cu credințele ei și va îmbogăți lumea cu diferența asumată. Prin urmare, Europa reprezintă triumful rațiunii și Africa este triumful imaginației: „Privește dincolo de limita vizibilului. Privește invizibilul. Caută spiritul care face ca totul să apară în spatele celor care apar. (…) Izvorul invizibil se găsește oriunde, mereu, indiferent unde te-ai afla și poți să-l captezi. Cel care se uită bine până la urmă vede.”
Este esențial să ne cunoaștem și să ne acceptăm rădăcinile pentru a merge mai departe în viață, de asemenea, e nevoie de a exersa riturile pentru a încheia etape firești din viață, la fel cum și împăcarea deplină cu trecutul, oricare ar fi acesta, reprezintă sugestiile acestui autor care „dă dependență” cititorilor săi, pe care nu vrea să-i deprime («Je ne vois absolument aucun intérêt à déprimer mes contemporains »). Confruntarea cu trecutul și cu adevărul, reconcilierea cu lumea ne ajută să înțelegem această lume invizibilă care ne precede și care ne compune. Încă o dată, Éric-Emmanuel Schmitt idealizează tandrețea umană și ne arată că iubirea și adevărul vor câștiga până la urmă.
Félix şi izvorul invizibil de Éric-Emmanuel Schmitt
Traducere din franceză de Doru Mareș
București, Humanitas Fiction, 2020
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
