Dacă timpul înseamnă bani și dacă cercetătorii din toate colțurile lumii tot ne dau ghes cu marea descoperire despre viața adevărată care începe după 40 de ani, poate că ar fi bine să se reintroducă în uz și anumite unități de măsură care au fost uitate în colbul timpului, abandonate ca ocaua lui Cuza și care, folosite corect, ne vor ajuta să cuantificăm mai ușor anumite valori indispensabile pentru o viață care să fie de-acum nu doar matură, ci și armonioasă. Există anumite lucruri pe care nu le putem pune pe cântar și pe care de multe ori ne-am grăbit să le cântărim cu unități de măsură nepotrivite, depășite, din kil, cum ar veni, ori să le reducem rapid la aplicațiile din gadget-urile smart, de ultimă generație, care mai nou dau tonul în orice…

  1. Profunzimea minții. Din păcate, sensul cuvântului de bază s-a redus drastic în zilele noastre, la Pro Fund. Cam atât și până aici se întinde profunzimea minții, pentru marea majoritatea dintre noi, de unde și noaptea ei imediată. Însă, această unitate de măsură, profunzimea minții, folosită din ce în ce mai rar spre deloc, are potențialul de a-ți descifra substraturile existente dincolo de prima fațetă/mască a unui lucru, a unui  individ, stare de fapt, poveste, pictură, artă , cântec, vers…ș.a. Aici se pot asimila foarte bine și corect înțelepciunea, maturitate, intuiția. Nu te naști neapărat cu aceste virtuți, dar vestea bună este că se pot dobândi în timp. Iar dacă ne joacă netu’ feste, ori tastele ne pun probleme sau poate tehnica smart ne-a ocolit, slavă Domnului, mai există încă biblioteci!
  2. Larghețea inimii. Ideea de inimă mare este tot mai prost înțeleasă, pentru că se confundă cu gabaritul depășit #păpersoanăfizică (așa cum vedem pe plaje, burți cu patru-cinci etaje), unde proporțiile sunt de asemenea confundate cu sufletul nobil și mărinimos. Greșit! Din păcate și din verificate cu propriile nări, acest sufet mare, care în fapt este imens numai prin raza cercului care descrie fizicul în care el sălășluiește, că altfel este destul de pricăjit, emană de obicei un miros de om soios și cam atât. Rare, extrem de rare sunt cazurile în care un asemenea suflet, de necuprins cu două perechi de brațe, dansează ușor ca o pană, sau cântă duios, “Somewhere over the rainbow”. Așadar, fără supărare, aceste suflete mari, (atenție! nu se includ aici supraponderalii cu probleme de sănătate, e vorba strict despre bunul simț, cu care te naști și care după părerea mea ar trebui trecut în CV și dovedit într-o probă practică eliminatorie la orice loc de muncă), ar trebui să fie cel puțin și inodore, iar lumea ar fi imediat un loc mai înmiresmat. Larghețea inimii înseamnă în primul rând grija față de propria persoană, și da, sufletul contează, în măsura în care-ți pasă mai întâi de tine și apoi de alții și de absolut tot ceea ce mișcă în jurul tău, frunza, ramul…  de oricare alte inimi și vietăți! Mai înseamnă să fii, nu să deții, să (te) împarți, să (te) ocrotești, și nu în ultimul rând, să(te) iubești. Asta înseamnă a avea inima largă, atotcuprinzătoare, să-ți pese! Bun instrument, să-l folosim cu încredere!
  3. Căușul palmei. Este acel spațiu care se formează în palme când bei apa de izvor sau când/dacă te speli pe    față dimineața. L-ați găsit? Perfect, ăla e. În zilele noastre, oamenii beau apă plată, e mai comod așa, iar unitatea aceasta de măsură este folosită strict în următoarele scopuri: unu, de agoniseală, cum ar fi și mâna greblă se făcu și doi, de aducere a degetelor în formă de pumn, scăpat ba în masă de cei care se cred cei mai virili în multe dintre casele noastre, ba în stânga sau în dreapta, întru dovedirea unei dreptăți închipuite. La ce folosește de fapt, această unitate de măsură, denumită căușul palmei? Este în primul rând, măsura exactă pentru cât ar trebui să însemne porția noastră de hrană pentru o masă din zi și în al doilea rând reprezintă leagăn și răsfăț pentru  sânii iubitei. Unii chiar au noroc de un căuș creat special ca să încapă acolo la marele fix, spre dulce dezmierdare, nurii preferați. Pentru asta folosește, să știți… Și ce pot să vă mai spun este că firul de poveste țesut de căușul palmelor, își pierde din farmec dacă este măsurat, relatat… dar o dată simțit și trăit, creează dependență.

Profitați de asta!

 

Citiți și Chintesența copilăriei, un articol de Monica Tonea.