Avem trei creiere și trei sisteme cerebrale diferite: unul reflexiv de data recentă – cortexul, unul reptilian, care este cel mai vechi, responsabil de probleme de supraviețuire și de conservare, și unul intermediar – limbic – pe care îl au și mamiferele și care gestionează afectele.

Fac o scurtă trecere în revistă: creierul reptilian controlează funcțiile vitale ale organismului, cum ar fi frecvența cardiacă, respirația, temperatura corpului și echilibrul. Este principala busolă senzorială, dar tinde să fie oarecum rigid și compulsiv.

”Intelectualii” au un fel de centru de greutate al existenței în cortex. ”Senzualii” și ”artiștii”  se bazează mai mult pe cel limbic.  Toți cei care au o neînduplecată chemare pentru trăiri estetice, frumusețe, erotism sau varietăți anume de gust, miros, atingere au ”centrul de greutate” în sistemul limbic.  Tot ce înseamnă atașament, fantasmă, pulsiune, un simț – la unii chiar acut – al plăcerii și durerii, dar și al valorii ține de creierul limbic.

Acesta poate înregistra amintiri despre comportamente care au produs ancestral experiențe agreabile și dezagreabile și girează tot arsenalul emoțional. Principalele structuri ale creierului limbic sunt hipocampul, amigdala și hipotalamusul. Este sediul judecăților de valoare pe care le facem, adesea inconștient, iar cei care îl au foarte activ pot recunoaște instantaneu în trăsăturile oricui, în gesturi, în limbajul trupului modele de comportament. Pot spune chiar și despre necunoscuți cât sunt de onești, de rezonabili, de maleabili, de impulsivi, de blânzi, de agresivi, cum se manifestă în situații de pericol sau amoroase doar după înfățișare, mimică, mișcări, timbrul vocii, cadența vorbirii etc.

Dar pot deduce și cum miros sau cum e atingerea lor doar din cum arată. Ceea ce se numește intuiție adeseori are legătură cu această facultate a creierului limbic de a procesa experiențe anterioare sau ancestrale și a le livra sub formă de ”cunoaștere spontană”. Inteligența senzorială și sensibilă operează cu modele-din-natură, le recunoaște imediat. Cei la care este foarte activă pot anticipa comportamente, sunt așa zișii vizionari. Toți artiștii exersați sunt, de fapt.

Our French garden in the beautiful Dordogne: Jean Noviel - French Artist

 

Există diverși ”mutanți” care nu se atașează, sunt mult mai ”liberi”, mai necondiționați de dorințe și care au înțeles, cumva, că atașamentele sunt o afacere păguboasă. Au înțeles tot strămoșii lor, nu ei propriu-zis. Și nu le practică.

Convingerea mea – susținută și de cercetări – e că aceia care provin din familii în care au existat tensiuni, probleme de relaționare, rupturi afective, dezamăgiri, respingeri dureroase sunt ”vaccinați”, sunt mai apărați și mai ”raționali” cum se zice. Mai adaptați în sensul că sunt pregătiți pentru orice posibilități.  Nu se așteaptă să fie iubiți și, atunci, se atașează mai puțin.  Capacitatea oamenilor de a investi sentiment e genetică, ea are legătură cu calitatea vieții afective a strămoșilor.

Cortexul s-a dezvoltat, în cadrul milioanelor de ani de evoluție, ca șansă de  evoluție mai rapidă și de găsire a unor strategii alternative de cunoaște față de cea pe care o au mamiferele, și care se formează prin acumulare de experiențe directe. În mod cu totul uluitor ne poate ajuta să ne adaptăm ceva mai ușor, fără să fie obligatorie ”vaccinarea”, arsura, căderea în prăpastie, prin procesare de informație, observație, înțelegere.  Această ușurință le dă oamenilor un grad mai mare și de autonomie individuală. Varietatea mare de manifestări personale și ”originale” de aici provine.

Practic, cei care sunt mai adaptați în cazul umanității, sunt de fapt mai liberi față de instincte, mai puțin condiționați de ele.  Nu dezvolt acum.

This is how I feel most of my life

Ce vreau să spun este că animalele (mamiferele) au dorințe și dezvoltă atașamente mai profunde decât oamenii, ele nu au flexibilitatea și ușurința de a se detașa pe care le-o dă celorlalți activitatea reflexivă a cortexului.

Un câine căruia i-a murit stăpânul e în stare să meargă zilnic la mormântul lui câte zile mai are. Cunosc cazuri din mai multe specii care au pierdut un partener drag și s-au retras, au refuzat mâncarea etc, câini și pisici care au murit literalmente de inimă îndurerată, care nu au suportat ruptura, despărțirea sau părăsirea.

Cunoscând acest tip de durere, și pe linie ancestrală, dar și pe cale cognitivă, un om își poate doza mai bine atașamentul în așa fel încât să nu devină distructiv. Nu există auto-distrugere, e o trufie și o tâmpenie o asemena formulare, există doar chestiuni care te distrug din interior. Premiza că avem control total asupra interiorității și simțirii care ar justifica noțiunea de ”auto” e falsă.

Adaptarea presupune – nu  o mai mare șansă la fericire, cât la non-suferință, în sensul definit de Schopenhauer- așadar o formă de detașare față de așteptări.

Bineînțeles că fericirea e o chestiune mult prea relativă și variabilă, în schimb, sursele de suferință, teroare intimă, chin, disperare sunt cam aceleași. Omul adaptat le minimalizează.

Trăitul în prezent li se întâmplă celor care au atașamente puternice doar atunci când sunt fericiți în relațiile lor, în vreme ce un mai mare grad de autonomie afectivă oferă posibilitatea trăitului în prezent și în absența fericirii. Altfel spus: nu e obligatoriu ca aderența la momentul actual să fie o sursă să de împlinire, dar cu singuranță deconectarea și neputința de a te traspune în prezent, recte trăitul în sala de așteptare e sursă sigură de nefericire.

”Senzorialii” care au o mai bună cunoaștere a surselor de plăcere și durere au o mai proastă capacitate de a evita durerea decât ”cerebralii” care se feresc de ea. Tocmai cunoașterea îi expune.  Explicația e simplă și de fapt nu e nici un paradox la mijloc.  Intensitarea experiențelor dureroase e direct proporțională cu cea a plăcerii, iar plăcerea dă ”dependență”, creează atașament.  Cei care nu reușesc să trăiască decât plăceri minore, superficiale sau nu au satisfacții profunde, nici nu ajung să sufere prea tare atunci când sursele de plăcere dispar.

Saatchi Art Artist Lesley Oldaker; Painting, “End of the Line (SOLD)” #art

 

Omul viitorului, e destul de limpede, va fi unul tot mai năzuros, mai deconectat, mai puțin dispus să sufere dar și mai singur, mai puțin înclinat spre atașamente, deci și spre dăruire și sacrificii, spre admirație sau înflăcărare amoroasă. Va fi mai vulnerabil la orice atingere, căci se va fi dezobișnuit să ”depindă” interior de altul. Va fi mai gregar totodată, mai dependent de validarea de grup, un socio-afectiv. Își va direcționa așteptările spre un orizont ceva mai larg decât intimitatea.

E un fapt evident că nevoia de validare socială este apanajul celor care nu au parte de intimitate. Absența vieții de cuplu în primul rând produce nevoia de acceptare socială. Pe de altă parte niciuna dintre stategiile adaptative nu a rezolvat problema singurătății pe care nici măcar nu o consider legată intrinsec de existența conștiinței. Și animalele se pot simți singure, lipsite de apărare sau afecțiune. Singurătatea e o stare de neajuns sufletesc, e un avertisment al creierului limbic că îți lipsește ceva esențial, iar acest sentiment împiedică trăitul plenar în prezent. Singurătatea e însăși neputința de a te situa în prezent, afectiv. O resimt și mamiferele care își plâng stăpânii pierduți sau puii sau partenerii. E o trăire a rupturii, a scindării sufletului în mai multe falii, e o stare de neputință de a trăi prezent. Singurătatea e sala de așteptare.

Te poți simți singur legat sau dezlegat fiind de alții. Te poți simți singur în cuplu sau într-un grup. Te poți simți singur în adâncul solitudinii sau, dimpotrivă, în plină atmosferă de sărbătoare.  Cei cărora le e  bine în absența semenilor se simt oricum, dar nu singuri… așadar nu există singurătate satisfăcătoare, ea e însăși definiția neîmplinirii, a lipsei de contagiune afectivă.

Reglajele se fac la nivelul pragului durerii. E foarte greu de spus cum e mai bine, pentru că se schimba scala de la un caz la altul: mai puțină durere înseamnă și mai puțină plăcere, dar sentimentul singurătății, rupturii, neîmplinirii poate fi același și pentru cei mai temperați și pentru cei care trăiesc la tensiune și temperaturi mai înalte.

Citiți și Despre ordinea sacră a lumii