„The Teachers’ Lounge/Das Lehrerzimmer ”
Dintotdeauna, predatul sau educarea unor spirite tinere reprezintă o activitate plină de provocări. Astăzi, poți afla multe informații din multe surse: cărți, cursuri, filme, dar nu o poți înțelege cu adevărat decât la locul de muncă. Iată, încă un caz care a stârnit interesul multor cinefili: „The Teachers’ Lounge”. Bunăoară, Carla Nowak (Leonie Benesch), o nouă profesoară la o școală germană, pare să fi ajuns în clasa ei (nivelul clasei a șasea), înarmată cu teorii și tehnici pentru a câștiga încrederea și respectul elevilor săi. Din păcate, teoria nu se mai potrivește de mult cu practica, iar tânăra profesoară idealistă se va confrunta cu multe situații delicate. Așadar, pelicula semnată de Ilker Catak se înscrie în linia filmelor care nu se aliniază celor așa-zis «magice» despre profesori, à la Hollywood (vezi cazul unor filme precum „ Dead Poets Society”, „Mona Lisa Smile” sau „Dangerous Minds”). Acum, o profesoară idealistă întâmpină reticență și luptă, dar reușește să facă diferența în fața unor preadolescenți, dar departe de stilul unor filme americane, ci mult mai aproape de cele europene („The Class”). Cumva, se înrudește cu miza din „ The Detachment”, fiind o peliculă puternic ancorată în realitate. Avem de-a face cu o clasă modernă –una dintr-un liceu german de dimensiuni medii, finanțat decent – aproape de nerecunoscut pentru o persoană care a învățat într-o școală publică. Totuși, deși are o lentoare specifică, filmul lui İlker Çatak ne duce cu gândul către o familiaritate: praful de cretă, plictiseala, agitația din jurul băncilor.
„The Teachers’ Lounge” narează despre o mulțime de lucruri – conformism, rebeliune, rasism, optică, neîncredere intergenerațională – dar este și o reamintire puternică, atât din partea profesorului, cât și a elevilor, a ceea ce a fost de fapt școala pentru mulți dintre noi: prima noastră și cea mai importantă experiență instituționalizată.
La începutul filmului, elevii din această clasă a șaptea se găsesc în mijlocul unei investigații interne, legate de o serie de furtișaguri. Elevii ei sunt o mulțime tipică, un amestec de performanțe, binefaceri, dar și leneși. Cineva din școală, însă, fură de la alții și nimeni nu poate stabili cine ar putea fi făptuitorul.
Dar, desigur, profesorii sunt cei care conduc aici și elemente ale societății contemporane se infiltrează din toate părțile. Dezinformarea zboară în jur, ajutată de jurnalismul de tip școlar. Profesorii cer elevilor să-și deschidă portofelele într-o inspecție aleatorie, spunându-le că „Dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”. Telefoanele și conversațiile de pe grupul de Whatsapp ale părinților creează o societate de supraveghere pe care doamna Nowak o detestă, dar nu poate scăpa din ea. În cele din urmă, bănuind că furtul ar putea veni din altă parte decât sala de clasă, ea își pune la cale propria formă de supraveghere, cu rezultate catastrofale.
Noua profesoară de matematică și de educație fizică, Carla Nowak (o minunată Leonie Benesch), este atrasă – fără să vrea – în interogatoriul a doi reprezentanți ai clasei, în timpul căruia aceștia arată cu degetul de suspiciune către un coleg de clasă turc, Ali (Can Rodenbostel). Pe lângă obiecțiile Carlei – sub presiunea coloanei sonore semnate de Marvin Miller -, Ali este căutat în mod corespunzător. Apoi, o sumă neobișnuită este găsită în portofelul puștiului. Când părinții săi indignați oferă o explicație plauzibilă, Carla este și mai convinsă de inocența lui Ali și de natura (ascuns) rasistă a acuzațiilor împotriva lui – nu numai din partea colegilor săi preadolescenti, cât și a colegilor ei profesori. Nou-venita profesoară, energică și plină de devotament nu se pliază pe modelul găsit în acea instituție: profesori mai rutinați, mai puțin concentrați asupra elevilor. Se simte înstrăinarea Carlei, deși totul decurge subtil în cancelarie.
Carla se hotărăște să-l găsească pe adevăratul vinovat. Se izbește de o altă situație bizară în cancelarie, prin care se dovedește că administratorul, doamna Kuhn (Eva Löbau), ar putea fi hoțul. Discretă, tânăra profesoară încearcă o discuție amiabilă, apoi se vede nevoită să ducă dovezile în fața directoarei (Anne-Kathrin Gummich). Dar veștile se scurg. Această situație oferă aduce și mai multă tulburare. Doamna Kuhn este mama lui Oskar (un remarcabil Leo Stettnisch), un băiat strălucitor, dar retras, cu care Carla formase o legătură specială înainte ca stigmatizarea mamei sale să amenințe să-l transforme într-un paria.
Învinovățind-o de acuzarea mamei sale, Oscar își îndreaptă toată energia și mintea inteligentă în a demonta reputația Carlei. Încearcă, pe toate căile, să-i submineze credibilitatea. Prin urmare, avem multe interogații: « Este Oskar un elev bun. Este Carla o profesoară bună? Aceasta este o școală bună. Cum au ajuns situațiile atât de rău? »
Pe măsură ce idealismul Carlei se ciobește, și imaginile par să pălească. În această paletă rece, coridoarele și băile devin locuri lipsite de confort, cu margini dure, fără colțuri întunecate în care adevărul se poate ascunde. Cu toate acestea, povestea se desfășoară într-un mod ambivalent și nu doar pentru că vinovăția doamnei Kuhn nu este niciodată stabilită cu fermitate, așa cum inocența lui Ali nu este niciodată pe deplin dovedită.
De asemenea, caracterizarea Carlei este plină de nuanțe: este înțelegătoare și sinceră, dedicată elevilor săi, dar și exagerat de rigidă, aproape izolată de ceilalți profesori. Este extrem de orgolioasă, iar Leonie Benesch ne oferă un excelent exercițiu de tensiune reținută, dar crescândă.
Aici devine clar că „The Teachers’ Lounge”, în ciuda realismului său, excelează la nivel alegoric. Adesea, filosofii sau teoreticienii au descris sala de clasă/Școala drept «carcerală», o instituție în care copiii sunt îndoctrinați în sisteme disciplinare care le vor guverna întreaga viață: la locul de muncă, în sistemul de justiție, în piața publică. «Trebuie să ajungeți la timp, să respectați regulile și orarele, să vă supuneți evaluărilor și să repetați totul pentru mâine». Această școală – sau cel puțin o parte din ea /a doamnei Nowak – se mândrește cu corectitudinea sa democratică, libertatea de exprimare, chiar și în presă (revista școlii), atitudinea sa de auto-guvernare.
Studiul lui İlker Çatak despre o femeie care se luptă cu ea însăși și cu valorile ei se termină în vag, se termină cu o scenă care se sustrage de la un răspuns clar. Acest final pare o evadare, dar, pe de altă parte, poate fi atât de potrivit tocmai din cauza respingerii unei poziții clare. Pentru că la fel ca atâtea întrebări morale, cea abordată în „The Teachers’ Lounge ” nu poate fi redusă la o simplă formulă cu «Da/Nu».
Desigur, filmul nu și-a propus să denunțe sistemul academic din Germania, nici să indice eșecurile instituțiilor de învățământ în general. În schimb, face argumentul subtil, dar izbitor, că școala nu este un refugiu steril, închis, în care putem pregăti în siguranță mințile tinere pentru provocările lumii reale: este lumea reală și la fiecare apel nominal, toate aceste provocări sunt deja prezente.
Regia: İlker Çatak
Scenariul: İlker Çatak și Johannes Duncker
Imaginea: Judith Kaufmann
Montajul: Gesa Jäger
Muzica: Marvin Miller
Distribuția:
Leonie Benesch – Carla Nowak
Michael Klammer -Thomas Liebenwerda
Rafael Stachowiak – Milosz Dudek
Anne-Kathrin Gummich – Dr. Bettina Böhm
Eva Löbau – Friederike Kuhn
Durata: 98min.
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.