Tennessee Williams (1911-1983) a fost unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai secolului al XX-lea, unul din triada de aur a dramaturgiei americane, alături de Eugene O’Neill și Arthur Miller. Opera sa e atât de complexă, a fost și este în continuare jucată pe multe scene de teatru ale lumii și a avut parte de numeroase ecranizări, încât piesele lui merită prezentate separat, în funcție de etapele creatoare.
Un tramvai numit dorință/ A streetcar named Desire (1947) este piesa de teatru pentru care Tennessee Williams a primit Premiul Pulitzer. Piesa este dramatizarea vieții lui Blanche DuBois, o aristocrată din sudul Statelor Unite ale Americii care, după ce s-a confruntat cu o serie de eșecuri personale, își părăsește obârșia aristocratică în căutarea unui refugiu la sora și cumnatul ei, undeva într-un apartament din New Orleans. Personajul lui Blanche i-a fost parțial inspirat lui Tennessee Williams de sora lui, Rose Isabel, care în copilărie a suferit o cumplită operație pe creier, ce a invalidat-o pentru tot restul vieții.
Un tramvai numit dorință, piesa cea mai populară a lui Williams, este considerată una dintre cele mai bune și elogiate de critică din secolul al XX-lea. Încă se situează printre cele mai jucate piese ale sale și a fost sursă de inspirație pentru diferite adaptări până în zilele noastre.
Titlul oarecum criptat al piesei derivă din ruta numită „Dorință” a tramvaiului din orașul New Orleans (Louisiana) care a circulat între anii 1920-1948. Ruta trecea pe strada numită „Dorință.”
tumblr.com
„Mi s-a spus să iau un tramvai numit Dorință, apoi să schimb cu unul numit Cimitir cale de șase blocuri și să cobor la Câmpiile Elizee” – spune Blanche DuBois în mod alegoric, date fiind denumirile interesante ale străzilor din New Orleans.
Un tramvai numit dorință a avut premiera pe Broadway în decembrie 1947.
După pierderea casei părintești, Belle Reve, din cauza datoriilor, Blanche DuBois călătorește din statul Mississippi în cartierul francez al orașului New Orleans, pentru a locui cu sora ei mai mică Stella, căsătorită, și cumnatul ei, Stanley Kowalski. Blanche are peste treizeci de ani, e lefteră, și nu are alt loc unde să meargă. Ea îi spune Stellei că și-a luat concediu de la postul ei de profesoară de engleză din cauza unor probleme cu nervii (ceea ce mai târziu se dovedește a fi o minciună). Blanche se plânge de apartamentul sărăcăcios, cu două camere, al surorii ei. Îl consideră pe Stanley gălăgios și necioplit. Lui în schimb nu-i pasă de manierele ei și nu o vrea prin preajmă. O anunță că el și Stella vor avea un copil.
Stanley obișnuia să joace poker cu amicii lui. În timpul unei partide de poker, Blanche îl cunoaște pe Mitch, unul dintre jucători, ale cărui maniere îl deosebesc de ceilalți. Începe să flirteze cu el. Stanley are un acces de furie fiind și băut, o lovește pe Stella, ca apoi să regrete amarnic și să o strige în mod repetat de la vecina de sus unde se dusese, până o convinge să se întoarcă la el. Scena este una dintre cele mai senzuale din piesă și, în general, din cinematografie.
Blanche este stupefiată de atitudinea surorii sale. Tensiunea dintre ea și Stanley continuă să crească. Ea speră să plece cu Mitch, după ce îi povestește acestuia trauma prin care a trecut. Stanley face cercetări asupra trecutului lui Blanche și descoperă că de fapt fusese dată afară din școală, deoarece avusese o aventură cu un elev, lucru pe care îl spune și lui Mitch. Acesta își pierde încrederea în Blanche. Între timp Stella urmează să nască. În timp ce este în spital în travaliu, Stanley și Blanche rămân singuri acasă. Blanche inventează o poveste despre un presupus curtezan bogat care ar veni să o ia din New Orleans; Stanley o tratează cu mult dispreț, ba mai mult, profită de vulnerabilitatea ei emoțională și o violează. Asta îi declanșează episoade psihotice.
Vivien Leigh și Marlon Brando în Un tramvai numit dorință, 1951
După alte săptămâni, Blanche suferă o cădere nervoasă totală și urmează să fie internată într-un spital de boli mentale. Când un medic și o asistentă sosesc să o ducă la spital, Mitch este de față și plânge; totul se întâmplă în timpul unei partide de poker. Blanche nu opune rezistență medicului, în schimb afirmă cu seninătate:
„Oricine ai fi – întotdeauna am depins de bunăvoința străinilor.”
Prima ecranizare a piesei, cea din 1951 în regia lui Elia Kazan a rămas poate cea mai cunoscută în memoria cinefililor. Distribuția a păstrat o parte dintre actorii ce au jucat la premiera de pe Broadway. Marlon Brando (Stanley) și-a dorit enorm acest rol și în film, după ce îl jucase pe scenă. Vivien Leigh (Blanche) jucase rolul în 1949 pe scena Teatrului Aldwych din Londra, în regia soțului ei, Laurence Olivier.
Filmul a primit patru premii Oscar: Vivien Leigh pentru cea mai bună actriță, Karl Malden (Mitch) și Kim Hunter (Stella) pentru rol secundar (ambii jucaseră și în producția de pe Broadway). Și Brando a fost nominalizat, dar nu a câștigat.
Vivien Leigh în Un tramvai numit dorință
Piesa s-a jucat în deceniile ce au urmat, cu același succes, reunind în distribuție nume consacrate atât pe scena de teatru cât și în film.
Între alții, Ann-Margret (Blanche), Treat Williams (Stanley), Beverly D’Angelo (Stella) și Randy Quaid (Mitch) într-o producție pentru televiziune din 1984, în regia lui John Erman. Ann-Margret a câștigat premiul Globul de Aur pentru rol.
Ann-Margret și Treat Williams, 1984
Apoi Alec Baldwin a dat viață lui Stanley și Jessica Lange lui Blanche într-o producție teatrală din 1992 jucată la Teatrul Ethel Barrymore din New York. Succesul adaptării a dus la realizarea unui nou film de televiziune în 1995, avându-i pe John Goodman în rolul lui Mitch și Diane Lane în rolul Stellei. Jessica Lange a câștigat la rândul ei premiul Globul de Aur pentru rol.
Alec Baldwin și Jessica Lange, 1995
În Australia, Compania Teatrală din Sidney a pus în scenă piesa în anul 2009, în regia lui Liv Ullmann, având-o pe Cate Blanchett în rolul lui Blanche.
Cate Blanchett în rolul lui Blanche, 2009
Și lista ar putea continua …
Piesa a inspirat de-a lungul timpului și un spectacol de operă în 1995, cu muzica compusă de André Previn, având premiera la Opera din San Francisco, spectacole de balet în mai multe țări precum: Canada, Germania, Scoția, Ungaria etc.
Citiți și Prima parte a articolulul, aici.
