Tot discutând cu capete luminate despre tabuurile contextului social în care trăim pot spune că răspunsurile cele mai frecvente se învârt în jurul ”prostiei”, ”morții” și  ”credinței”.

De moarte și de credință nu vorbesc acum.
Iar despre prostie aș zice că mai toată lumea se plânge în culise… În orice împrejurare ea iese la suprafață, cumva, devine pregnantă. E material de eșapament și e suficient de toxică. E adevărat că nu e luată în considerare ca handicap. Eu am făcut o asemenea propunere la un moment dat și mi-au sărit o armată de filosofi în cap. Mă tem că aveau dreptate. E o problemă fără soluție.

Fiind ”nenumită”, chestiunea nu poate fi eradicată. Până și de bolile rușinoase mai scapi. Dar de ce te faci că nu există, nu ai cum să te descotorosești. Tăcerea nu poate fi decât pârtie pentru ipocrizie.

Prostul nu își dă seama că e prost, aici e problema.

Chestiunea este într-adevăr un tabu social și curtoazia ne împiedică să o semnalăm. E un fel de damf nefericit care răbufnește pe alocuri și pe care trebuie să îl inhalăm fără să ducem batista la nas, dar nu ne prea iese. De multe ori daunele produse de prostie sunt vizibile, ea poate aduce multe pagube.

Carlo M. Cipolla a avut elanul să scrie pe tema asta și, în viziunea lui, prost e cel care produce suferință altora fără ca acest lucru să îi aducă vreun beneficiu, ba chiar dimpotrivă.

Dacă, în spațiul public și în mediile profesionale, înclin și eu să spun că prostia e cel mai evident tabu și principala problemă, în relațiile personale și intime tabu-ul e urâțenia.

Cei fermecători, frumoși, atractivi sunt preferați, în mod evident, au, așadar, mai multe opțiuni. Oamenii frumoși au șansa de a fi iubiți de cine le pace cu adevărat. De aceea sunt mai puțin înclinați spre compromisuri care să îi facă apoi să se simtă inconfortabil.

Experiența ne arată că e o diferență de la cer la pământ între cum se trăiește cu un om frumos și cum se trăiește cu unul urât.

Urâțenia creează complexe pe care prostia  nu le produce. Iar cei complexați se comportă într-un fel care subminează climatul relației.

Prostia e punctuală, nu e globală (oricine poate fi prost în anumite privințe și luminat în altele) și, apoi, nu afectează imaginea de sine a posesorului. Urâții, însă, dacă se simți dizgrațioși sau neatractivi parcă vor să pedepsească interlocutorul, se simt depreciați și depreciază. Își proiectează sentimentul de nemulțumire de sine și de neîmplinire…. etc…

Frumusețea este o componentă esențială în conturarea imaginii de sine. Omul care decide că e frumos la o anumită vârstă, în preadolescență (grație evaluărilor proprii și ale celorlalți deopotrivă), începe să își cultive atractivitatea, căci e conștient că e o putere, un atu social. Așa cum unii își cutivă imaginația și expresivitatea (artiștii), alții logica și elocvența intelectuală (oamenii cunoașterii), și frumusețea se cultivă, chiar și cea cu o foarte puternică bază nativă. Odată ce devine conștientă, modelează personalitatea și o conturează. Imaginea de sine se articulează în jurul unor calități cheie pe care omul le tot cultivă.  Poate fi una, pot fi mai multe.    

Frumusețea – activă psihologic – angrenează toate simțurile și implică toate atributele sensibile și planurile senzoriale și mai ales o conștiință a farmecului  personal. Omul frumos se simte așa, se mișcă grațios, are posturi armonioase, zâmbește minunat, are gesturi încântătoare,  miroase frumos, are o piele plăcută la atingere și o prezență îmbietoare, e întotdeauna subtil, știe să capteze atenția etc.

Încercările de contrafacere a frumuseții și de compresie a acesteia într-o dimensiune în care să poată fi mai ușor manipulată s-au dovedit destul de neeficiente în conturarea conștiinței valorii estetice a rezultatelor, per total cel care s-a supus experimentelor n-a ajuns prea departe în îmbunătățirea imaginii de sine. De exemplu tentativa de a reduce frumusețea la planul vizual  și olfactiv la care se pretează industria cosmetică și de ajustare a neajunsurilor prin cosmeticale și intervenții estetice n-a dat cine știe ce randament.

Frumoasele -artificial sunt triste, unele chiar deprimate, prea puțin expresive. Nu au nici solaritatea, nici dramatismul, nici libertatea, nici pitorescul, nici tensiunea estetică pe care le exprimă frumoșii natural.

Omul, când trișează, știe că trișează și că un fard, un parfum și o injecție nu modifică realitatea. Modifică niște aparențe care nu sunt susținute de conținuturi psihice și somatice mai profunde.

Frumusețea umană e chestiune care pune în rezonanță forme fizice cu forme interioare, undele senzoriale cu celelalalte planuri ale vieții lăuntrice. Nu e suficientă o spoială. Frumusețea angrenează întreaga personalitate, nu întâmplător Collingwood și Croce o consideră expresie mai degrabă decât formă fizică și o asociază proporțiilor și dozajelor în care se manifestă expresivitatea.

Un fard, un chip bine proporționat nu sunt expresie, sunt o mască.

Ceea ce e valabil în artă e valabil și în carne.