Se apropie cu pași vertiginoși aniversarea zilei de naștere a Melaniei, săraca fată bogată ce nicicând nu o să descopere metodele lumii de a-i zdrobi pe oameni. Nu am nici cea mai vagă idee legată de ceea ce aș putea să-i dăruiesc. Dacă e să vorbim despre preferințele Melaniei, căile de acces către acestea sunt toate închise. Nu îmi fac iluzii că aș putea fi inspirată de ceva în alegerea potrivită.

Mi-ar plăcea să-i dăruiesc ceva îndărătul căreia să rămână eternă intersectarea destinelor noastre atât de diferite. Ceva care să păstreze suflul prieteniei noastre tot așa cum scoica păstrează mereu suflul mării. Ceva pentru atunci când eu voi fi plecat, definitiv, Acasă. Ceva pentru atunci când ruptura va fi inevitabilă, depărtările-mi dragi chemându-mă în irezistibil de jeluitor cântec de sirenă, spre seducătorul, feericul Acasă.

Știu că ea adoră incontestabil vacanțele exotice, concertele de calitate, mașinile scumpe, motocicletele și bicicletele super performante. Pe acestea însă și le autofinanțează, pentru că își permite excese și excentricități inaccesibile multora.

Anul trecut, la aniversarea ei, am hotărât să-i dăruiesc o pictură lucrată de mine. Toate bune, dar ce Dumnezeu să reprezinte tabloul respectiv?! A fost o veritabilă dilemă, pentru că Melanie este un om…diferit, ca să spun așa. Cu niște convingeri de nestrămutat, venite de te-miri-unde, căci n- a avut parte de epuizările de după vreo luptă cu Viața Adevărată care te poate pârjoli pe alocuri cu amărăciunile-i sfâșietoare.

Eu și Melanie – două ființe total opuse, atrase de-a valma precum polii opuși, legate de lucruri insuportabile în polaritatea lor, în separarea lor ireconciliabilă, două străine care s-au întâlnit sub semnul hazardului. Și totuși ceva neînvederat conferă coerență relației noastre. Poate credința mea de nestrămutat că întotdeauna se mai poate săvârși ceva bun acolo unde este evident, pentru toată lumea, că este o cauză pierdută?!

Eu înțeleg cognitiv felul de a fi al Melaniei și m-am tot uitat prin casa ei, doar-doar găsesc ceva care să mă inspire. În așa fel încât lucrarea mea să îi atingă sensibilitățile surprinzător de diverse ale sufletului ei. Un halou de satisfacție a apărut atunci când am văzut macii superb semănați în perdeaua de mătase a dormitorului ei decorat doar în alb și roșu.

O perdea de mătase stropită cu maci de diferite mărimi ce-și zvâcneau strălucirea în pâlpâiri de foc, voalând tainic arcul ferestrei. Macii cu eterna lor însângerare, răni nepansate ale sufletului mutilat de singurătate și totuși plin de speranțe al Melaniei, au fost parcă înadins aleși să-i împodobească dormitorul. Pentru că aceștia simbolizează dragostea și sunt semnul fertilității.

Oamenii, de cele mai multe ori, se năpustesc smintiți către lucrurile care le plac irezistibil și, întotdeauna cel mai mult, către lucruri cu care se identifică cel mai tare.

Macii aceia au proclamat revelația mea. Îi voi dărui un tablou cu maci care să-i ornamenteze dormitorul ei auster. M-am apucat frenetic de treabă, într-un ritm alarmant, să îmbrac tabloul în flori de mac împânzite peste tot. Adevărate felii de fericire ce ținteau să domolească tumultul sufletesc al Melaniei.

Dacă ar fi posibil să-mi dau frâu liber imaginației, tabloul ar fi clocotit de emoție pur românească. Te-ar fi cufundat impredictibil în abisul unui superb românesc câmp de maci. Te-ai fi pierdut în splendoarea acelei priveliști. Ai fi vrăjit de sonoritatea blajină, abia percepută, a petalelor translucide ce pâlpâie molatic într-o adiere blândă de vânt. Boare de vânt ce-mi tânguie dorul intens și jalea înstrăinării mele într-o mistuitoare doină de-a nostră, romanească, așa cum n-au mai auzit vreodată germanii, neam-de-neamul lor.

Macii însă trebuiau să fie fidel executați, aievea fixațiilor Melaniei, aidoma celor care în roșu intens încercau disperați să strige-a speranță, încartiruiți în vraja adormitei întinderi de mătase a perdelei.

De obicei, înainte să dăruiesc o pictură, îi fac o fotografie care să-mi rămână pentru o analiză ulterioară. Mai târziu, o privesc cu alți ochi. Dacă atunci când o dăruiesc simt că nu este încă terminată, însă îmi spun „ajunge, căci altfel trece evenimentul”, ulterior descopăr că aș mai fi avut mult de lucru la ea. Nu am avut niciodată senzația că lucrarea mea este gata, că nu ar mai avea nevoie de măcar un brushstroke decisiv, că vernisul nu ar mai avea nevoie de măcar un infim fluture de soare.

Am tot pus nuanțe sprințare, tușe de un roșu sângeriu și portocaliu strălucitor, până în ultima clipă. Și am uitat să realizez o fotografie a tabloului pentru arhiva mea personală. De atunci, de fiecare dată când merg la Melanie, mă tot uit prin casă, îmi arunc câte o privire iscoditoare ce caută tabloul cu maci dăruit, acel bastion al prieteniei noastre, așa cum l-am considerat eu în naivitatea mea.

Îmi doresc să mai văd măcar o dată tabloul acela cu maci, ceea ce eu credeam a fi extensia peste timp a prieteniei noastre. Dar se pare că am avut o inspirație profund greșită în alegerea cadoului, căci în ingratitudinea ei, ceea ce eu am vrut să fie o surpriză s-a prefăcut în praf și pulbere. Straniu și violent s-a frânt speranța mea ce-o credeam fără de asfințit. Tabloul acela ori a fost dezamăgitor aruncat la gunoi ori o fi găsit ea o insolentă modalitate de a scăpa ușurată de de el dăruindu-l, la rândul ei, altcuiva.

Mă amăgesc cu speranța, temperată în același timp de scepticism, că acesta a fost măcar integrat în decorul biroului de la locul ei de muncă. Tabloul cu maci are șanse reale, odată intrat în concurență cu restul elementelor ornamentale, să monopolizeze spațiul.

Experiența de la ultima aniversare a Melaniei m-a înțelepțit și totuși mă întreb ce aș putea să îi dăruiesc anul acesta, cu ocazia aniversării ce stă să bată la ușă?! Blocată într-o stare de galimatias total, nu-mi vine nici cea mai vagă, chiar și distorsionabilă, idee.

Cred totuși că nu dau greș cu un simplu, nemțesc „Alles Gute zum Geburtstag!” aglutinat unui buchet de flori, fără să îmi mai investesc speranțele că voi ajunge la un rezultat tangibil, că voi fi eu boarea călduță de vânt ce-o va înduioșa chiar și preț de o clipă, că voi fi eu cea care va încălzi cât de cât răceala teutonică a sângelui ei german.

Citiți și Cei mari știu mai bine, de aceeași autoare.