tablou într-o expoziție
peste lume lente lanterne își plimbă
conul de aur. prin moarte unghiuri ochii minții zăresc
lingurițe plăpânde. ele sunt de tăciuni purtătoare – așa
se hrănește visul bateriei solare. de curând ai instalat una
în tigva damigenei de apă plată. pe rând cedăm
avansurilor pătimașe ale tehnologiei. zâmbetul ei sânii ei asurzitori
buzele pline de pixeli cât bobul de strugure – ca să nu amintesc de știrile false –
ar scoate din conul de aur
pe orice împătimit al luminii.
apele negre-ale umbrei împăduresc vina.
limbile mierlei stau înnodate sub scut.
foto sursa
########
când mor
toate jucăriile stricate pleacă-n trecut.
bucățile lipsă, pierdute, rupte
le așteaptă încrezătoare cu brațe lipsă, pierdute, rupte
și lacrimi. râuri întregi, fluvii, oceane
se organizează
curse nebune de puzzle acvatic
nimeni nu câștigă. e pentru că
asemeni mătăsii, întregul
mângâie
și tace… Citește și când mor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
