Nevoia de a privi către stele… AD ASTRA (2019, regia James Gray)

Un film, vizionare conformistă, de seară, când ceilalţi încă mai au activităţi autoimpuse, nu timp de prostii, nu e vreme de visat, încă e lumină afară, aş adăuga eu şi mult întuneric pe dinăuntru…

O setare a concentrării pe coordonate exterioare, tipare, aşteptări de tip curiozităţi… Brad Pitt, wow, science-fiction, poate fi riscantă alegerea, să nu înţelegi nimic din toate datele ştiinţifice aglomerate acolo, deşi te-au atras ,,Twilight Zone”, ,,Interstellar” şi altele celebre.

,,Mă privesc dinafară.” e replica din deschiderea filmului.

Omul şi reflecţia asupra lui, cu luciditate, cu obiectivitate şi cu, probabil, fixaţia că toţi ochii celorlalţi sunt asupra lui, deci nu ar putea fi sau face altfel. Cu o reputaţie certă, fiul unui celebru astronaut coordonator al Proiectului Lima (căutarea formelor de inteligenţă superioară dincolo de limitele umanului), cu un puls ce nu trece de 80 bătăi/minut indiferent de situaţie (semn al absenţei pasiunii, al controlului cerebral total – se spune că un sărut pasional ridică pulsul la 100), este chemat să rezolve situaţia descărcărilor energetice care afectează Pământul, sursa acestora fiind, se pare, tocmai nava spaţială condusă de tatăl său, dispărută, implicit pierdută de sub controlul bazei, în urmă cu 29 de ani.

Nimeni nu mai credea în recuperarea acesteia sau în supravieţuirea echipajului, iar misiunea actuală se dezvoltă duplicitar: se încearcă ascunderea adevărului care ar compromite imaginea întregii baze spaţiale cu preţul sacrificării vieţii urmaşului meritoriu al celui  care deviase sau evadase dincolo de limitele impuse.

Plecarea se petrece în compania vechiului prieten al tatălui, veteranii distanţându-se în trecut din cauza unor conflicte, într-un zbor comercial cu escală selenară, destinaţia fiind planeta Marte, singura bază sigură pentru lansarea în această încercare. Aselenarea este asociată unei treceri printr-o staţie sau gară dintr-un oraş oarecare, mai mare sau mai mic, mesajul „Welcome to the Moon!” sugerând ideea de cucerire şi de modificare a unui spaţiu extrauman cu aceeaşi incontrolabilă iluzie a atotputerniciei a omului care distruge ,,mărgeaua mare şi albastră”, adică Pământul în definiţia generată de contemplarea de pe Lună.

Aceasta e divizată, asemenea Terrei, lumii, societăţii şi fiinţei înseşi, având o zonă de siguranţă şi una întunecată şi îndepărtată, aluzie subtilă înspre dimensiunile psihicului, existând acolo chiar şi piraţi interesaţi nu se ştie de ce – de mijloacele tehnice, de răscumpărări sau doar de răul în sine, acelaşi oriunde. Certitudinea tristă este că ,,suntem consumatori de lumi”, staţia selenară fiind doar ,,o copie a lucrurilor de care fugim de pe Pământ”.

Ajuns pe Marte, află alte secrete legate de tatăl său – printre altele faptul că a ajuns criminal, eliminând oamenii din echipaj cărora li se făcuse dor de casă, în timp ce el avea un singur ţel pe care îl urmărea orbeşte – ,,Oamenii trebuie să depăşească imposibilul pentru a găsi ceea ce ştiinţa spune că nu există.”; urmăreşte înregistrări ale ultimelor mesaje transmise de acesta – are astfel confirmarea faptelor reprobabile, apoi este pregătit pentru lansarea în cosmos, urmând să ajungă în ,,umbrarul stelar”, undeva în apropierea conjuncţiei dintre Saturn, Jupiter şi Neptun.

Întâlnirea cu tatăl depinde total de recunoaşterea posibilităţii de a fi nevoie să se sacrifice şi de acceptarea misiunii, după dure încercări menite să îi confirme propria forţă, interioară şi exterioară, testarea psihologică pe baza căreia e iniţiată fiecare călătorie oferind sau oprind accesul, în funcţie de mesajul furnizat: prestabilit, riguros care să confirme capacitatea gradului de cerebralitate sau de acceptare a lucidităţii absolute, sau sincer – robotul are, paradoxal sau normal, şi această funcţie de recunoaştere/citire a stării de spirit, a disponibilităţii interioare (nu vi s-a întâmplat niciodată să vi se oprească laptopul când eraţi foarte obosiţi sau când era prea târziu pentru a mai lucra?).

Despărţirea de tată în adolescenţa absorbită de idealul de a fi ca el, de a ajunge să lucreze împreună, dezvoltă un complex de nesiguranţă, de permanentă luptă cu sine însuşi, tristeţea şi golul determinate de absenţa lui transformându-se într-o distanţă afectivă faţă de lumea apropiată, de soţia Eve, neavând copii tocmai pentru că nu vrea să sufere alţii din cauza plecărilor sale, reluând tiparele de gândire ale modelului patern: ,,Am vorbit când trebuia să ascult…, am fost dur când trebuia să fiu blând…” (fragmente din mesajul anulat, iniţiat ca mărturisire către Eve).

Confruntarea cu tatăl accentuează această nelinişte existenţială: ,,Nu te-am cunoscut cu adevărat sau sunt ca tine?”, ,,Pari distant, aici şi totuşi în altă parte.” Îl şi se simte singur, egoist, epuizat. Tatăl recunoaşte că s-a lăsat atras de o tentaţie absolută, ajungând să ignore şi să abandoneze familia şi lucrurile concrete, mărunte, redefinind conceptul de acasă prin asociere cu Universul în care şi-a dus visul, dar şi plăcerea vizionării musicalurilor alb-negru. ,,Nu putea vedea decât ceea ce nu era, ignorând ceea ce se afla în faţa lui.” e constatarea fiului, capabil să îşi ierte şi accepte părintele: ,,Eu tot te iubesc, tata.”

Desprinderea de tiparul patern este imaginată simbolic, asemenea tăierii unui cordon ombilical, cei doi fiind în afara capsulei şi obligaţi de circumstanţele cosmice: fiul eliberează tatăl în marele univers, transformarea antimateriei în materie cosmică însemnând metamorfozarea omului în stea, eliberarea de energie.

Fiul este conştient de schimbarea reperelor, a credinţelor, principiile pe care le urma la începutul acestei experienţe – ,,Nu mă voi baza pe nimeni şi pe nimic.” (nici pe mine, pe propriile forţe şi convingeri?) spunea el foarte sigur iniţial, pentru ca, în final, după un zbor de 4367 milioane de kilometri distanţă de Pământ, să ajungă la cuvintele părintelui său, înţelese în alt registru: ,,Am învăţat că nu ne putem baza decât pe noi înşine.”

Filmul e o ilustrare a drumului de la respingerea vulnerabilităţii, de la dorinţa de izolare de ceilalţi către speranţa şi certitudinea îndepărtării de singurătate.

Esenţialul reprezentat iniţial de carieră, de urmarea modelelor exterioare, întipărite adânc în psihic – ,,Etica muncii, munceşte din greu, joacă-te mai târziu”-, de căutarea absolutului, ajunge să fie definit ca iubire, acceptare a sinelui şi a opţiunii celorlaţi – de apropiere sau de îndepărtare.

,,Voi trăi şi voi iubi.” e replica din final. Nu e nevoie de interpretări, doar de reflecţie şi de curaj, de speranţă, de acceptare a ideii că viaţa implică şi renunţare sau moarte, că jocul are atâtea înţelesuri, iar joaca nu e o glumă, e trăire pură, sinceră… Atât de greu de transpus într-o realitate rigidă, sufocată de convenţii…

Un film cu rezonanţă… afectivă, în concluzie.

,,Per aspera ad astra”

P.S. Furia ascunde suferinţă şi durere, nu răutate.

Teodora-Ioana Coman sau T.-I.C. verbal, sufletesc şi mental