Orice relație se termină atunci când chestiunile de pe lista cu valori și plusuri atârnă mai ușor decât cele de pe lista cu frustrări și neajunsuri. Atunci când pofta și dorința sunt doborâte de dezgust, atunci când resursele de plăcere s-au epuizat, relațiile se sting, de la sine. Relația cu viața n-ar avea de ce să facă excepție.
La vârsta a doua fiecare dintre noi are o listă întreagă de motive să se sinucidă și o alta cu motive să nu o facă.
Nu cred în alegerile raționale de a continua ceva în plin absurd, pe linie moartă. Cu absurdul se luptă cineva din noi care speră, care visează, iar speranța întotdeauna sfidează simțul realității. Raționamentul nu poate ignora realitatea și posibilitățile, recte imposibilitățile ei. Sufletul nu se poate salva sau încuraja pe cale rațională să continue să pedaleze în gol. Pe cale gândirii se ajunge doar la sinuciderea logică a lui Albert Camus.
Faptul de a fi în viață, de a continua să vrei să fii ține mai mult de har decât de instincte de la o vârstă încolo.
S-a dovedit că există un așa zis instinct de moarte și la animale.
Bătrânețea ne măcelărește imaginea de sine și nu e nimic de făcut decât să pactizăm cu moartea continuă. Ne constrânge să nu ne mai atașăm de nimic, de aici lipsa dorinței.
Dorința obiectifică și cristalizează. Ea se îndreaptă către ceva cu aparentă formă fixă. Nu ne putem permite să dorim un lucru a cărui formă se destramă peste noapte. La tinerețe dorința se formează prin puterea iluziei continuității. Între douăzeci și patruzeci de ani suntem pe o pantă ascendentă, în toate sensurile, nu percepem realmente degradarea, iar marile pasiuni țin de această amăgire, ele sunt focalizări intense ale dorinței pe obiecte cu formă aparent stabilă. Când forma proprie devine instabilă, după patruzeci de ani, acest tip de himeră se destramă, nu mai poate alimenta mari pasiuni.
Degradarea proprie e însoțită de percepția mult mai acută a degradării a orice.
Pasiunile sunt pentru nemuritori… Cele mai multe sunt trăite în perioada de apogeu a devenirii cuiva, când fiecare se simte în formă maximă.
Nu ne putem opune fluxului biologic, scăderea tonusului și suflului vital coincide cu o slăbire a dorinței. Devenin poate mai disciplinați, mai așezați, mai capabili de autocotrol, mai atenți.
Acest prag, unde apare de obicei o criză existențială, nu poate fi trecut cu bine decât în măsura în care reușim să integrăm pierderea în strategia de supraviețuire, dacă reșim să schimbăm motorul care, până atunci, fusese dorința. Tinerețea are capacitatea de a insufla fantasme pe care vârsta adultă și înaintate nu le mai pot resuscita, firește. Ele sunt o sursă de energie care se pierde. E ca și cum s-ar deplasa centrul de greutate al vieții dintr-o dimensiune în alta. În aceasta rezidă criza.
Cel mai important, în aceste condiții, este să ai un trecut mulțumitor. Nu o carieră mulțumitoare. Nu un statut social mulțumitor, ci posibilitatea de a spune: mi-am realizat dorința cea mai arzătoare.
Un trecut bun sau o împlinire anume sau o întânire luminoasă sau o formă de fericire incontestabilă, chiar dacă irecuperabile, au forța să înlocuiască speranța cu sens și plăcerea cu recunoștință și satisfacția cu conștiința valorii celor trăite.
Când accepți moartea în totalitate, fiecare zi îți pare un miracol, un dar.
Răsturnarea de optică e cel mai bun antidot împotriva angoasei.
Îmi spun: moartea e inevitabilă, absolută și implacabilă. E singura certitudine. Faptul de a fi în viață e o întâmplare stranie și șansa de a fi trăit măcar pentru câteva momente o întâlnire absolută cu un altul, când lumea nu ți-a mai părut un loc străin, e maximum a ce poate fi sperat.
Când te așezi pe linia morții și a nimicului totul se vede mult mai luminos.
***
Credința e bună, atunci când nu poate funcționa ca stimulent al vitalității, prin faptul că induce o frică ”de infern”, de un posibil ”chin mai mare”. Dacă sufletul e nemuritor sinuciderea e o eroare. Dacă sufletul e muritor sau, mai rău, nu există, dacă la vârsta a doua nu ai familie și copii sau o relație intimă semnificativă, firesc e să vrei să mori, nu să continui să agonizezi prin lume.
Dar dacă există un dincolo în care agonia continuă?
Sigurul mod în care poate fi ajutat cineva să înfrunte ceea ce îl torturează este să accepte moartea a orice. Să se împrietenească cu degradarea și cu sfârșitul proprii. Să le incorporeze în sinea lui.
Filosofiile new-age care sunt de un optimism obscen – prin lipsă de realism – și care fac omul responsabil pentru toată tragedia lui sunt manuale de sinucidere, cu instrucțiuni precise.
Povești precum cea cu ”legea atracției” sunt îndemn pe față la autodistrugere pentru că îi pun omului povara unor libertăți și puteri pe care nu le are, îl fac să creadă că de el depinde totul… O minciună demențială și nocivă! Morbidă. Dacă e să ne situăm în planul credinței și al spiritualității tocmai presupusa existență a diavolului e salvatoare. Limitele, neputințele, greșelile, patimile ne sunt influențate de o forță străină, suntem corupți de ceva, nu purtăm întreaga povară a răspunderii lor. E liniștitor. Dacă există ceva malefic care se opune iubirilor noastre, pasiunii noastre, eforturilor noastre întru fericire e totul mult mai simplu. Viața e mai bună dacă există diavol decât dacă nu există, e cert. Logic. De aceea, în perioadele în care mă las în puterea viziunii care alimentează credința, sunt gnostică. Maniheistă.