Poemul lui ra
Un gând și mai vechi prins într-un gând tot din ani
tineri prin akadémii: un zeu ra frecându-și ochii
de carnea noastră. Noapte de noapte în subteranele
nopții lui albe ra ne împreună
murind și înviind –
alături deșertul, deasupra cerul
înstelat
lumea încăpea într-un capac de ceas în tic-tac-ul torcând
clipele aripíle. Câmpul nostru apoi în dedesuptul propriului
pământ reavăn – un câmp neted unindu-ne
mersul
ce-ai să poți spune gând al meu adăpostit ca într-o placentă
în lumea ei caldă lichidă? Beau din tine
și îmi clătesc noaptea. Mă întunec
cu tine și îmi albesc creierul
ra roade în akadémii, subteranele îi cresc
îi tot cresc. Câmpul mestecă de zor
dedesuptul
***
Stau în corpul tău
În miezul tău dragoste în miezul cărnii tale
viețuind. Limba ta veche sexul tău lichid salută
noaptea. Apele tale astupă frigul fața lui Dumnezeu
întoarsă
truda ta-i ca o lacrimă în place pigalle. Și formele tale
ca o lună plină pe someș
stau în corpul tău respirând. Vremea stă în capul
lui Dumnezeu cel mare
vremuind
realul încalecă un cal cu tot cu câmp. Numai tu
îi tai iarba și doar limba ta veche
o mestecă
în miezul tău dragoste. În miezul cărnii tale
viețuind
***
Dintre toate inima
Dintre toate doar inima își arată acum strigătul. Trupul tace
și învață fiecare punct al drumului, ascultă
marginile. Drumul îi cutreieră fără scâncet oasele –
zgrumțurii lor umezi
cu gol în vârf
doar inima are strigăt – femeia mea brună femeia mea albă
într-o unică stare-a realului
cuvintele și lucrurile cunosc doar tăcerea. Cuvintele știu doar să își unduie frigul o dată cu iarna și nourii ce tac. Lucrurile cunosc doar propria nimicire o dată cu trupul
înfrigurat ce tace
aici lângă mine astăzi umbrele lor sure
se întâlnesc. Cum o clipă îngerul bun îngerul tânăr
și frumos aici și aproape întâlnește îngerul căzut
într-o unică stare-a realului
doar tu poți striga, inimă cu cerul gurii negru, doar mușchii tăi uitați prin umbre de ființe uitate! Cât Dumnezeu
cel mare și-același îți strigi propriul strigăt – femeia mea brună femeia mea albă
doar tu poți striga. Propriul strigăt cu care îți ștergi carnea gurii-negrite ușa apoi zidită în tine prin care
ies ziduri
poți îmulți apoi punctele unduindu-le! Frigul
și botul tău umed își unduie însă doar iarna
poezia moare în tine. În oraș ninge fără pajiști
fără zumzet
tăcând
cuvintele și lucrurile învăță să umble de-a îndărătelea
cu ochii închiși. Deasupra-i deșertul
alături deșertul
***
Versuri de Ștefan Melancu, volumul „Despre irealul din lucruri”.
Citiți și Dragostea cămașa vieții o dezbracă, de același autor.
