Poemul lui ra 

Un gând și mai vechi prins într-un gând tot din ani

tineri prin akadémii: un zeu ra frecându-și ochii

de carnea noastră. Noapte de noapte în subteranele

nopții lui albe ra ne împreună

murind și înviind –

alături deșertul, deasupra cerul

înstelat

lumea încăpea într-un capac de ceas în tic-tac-ul torcând

clipele aripíle. Câmpul nostru apoi în dedesuptul propriului

pământ reavăn – un câmp neted unindu-ne  

mersul

ce-ai să poți spune gând al meu adăpostit ca într-o placentă

în lumea ei caldă lichidă? Beau din tine

și îmi clătesc noaptea. Mă întunec

cu tine și îmi albesc creierul

ra roade în akadémii, subteranele îi cresc

îi tot cresc. Câmpul mestecă de zor

dedesuptul

***

Stau în corpul tău

În miezul tău dragoste în miezul cărnii tale

viețuind. Limba ta veche sexul tău lichid salută

noaptea. Apele tale astupă frigul fața lui Dumnezeu 

întoarsă

truda ta-i ca o lacrimă în place pigalle. Și formele tale

ca o lună plină pe someș

stau în corpul tău respirând. Vremea stă în capul

lui Dumnezeu cel mare

vremuind

realul încalecă un cal cu tot cu câmp. Numai tu

îi tai iarba și doar limba ta veche

o mestecă 

în miezul tău dragoste. În miezul cărnii tale

viețuind

***

Dintre toate inima

Dintre toate doar inima își arată acum strigătul. Trupul tace

și învață fiecare punct al drumului, ascultă

marginile. Drumul îi cutreieră fără scâncet oasele – 

zgrumțurii lor umezi

cu gol în vârf

doar inima are strigăt – femeia mea brună femeia mea albă 

într-o unică stare-a realului

cuvintele și lucrurile cunosc doar tăcerea. Cuvintele știu doar să își unduie frigul o dată cu iarna și nourii ce tac. Lucrurile cunosc doar propria nimicire o dată cu trupul 

înfrigurat ce tace  

aici lângă mine astăzi umbrele lor sure

se întâlnesc. Cum o clipă îngerul bun îngerul tânăr

și frumos aici și aproape întâlnește îngerul căzut

într-o unică stare-a realului

doar tu poți striga, inimă cu cerul gurii negru, doar mușchii tăi uitați prin umbre de ființe uitate! Cât Dumnezeu

cel mare și-același îți strigi propriul strigăt – femeia mea brună femeia mea albă

doar tu poți striga. Propriul strigăt cu care îți ștergi       carnea gurii-negrite ușa apoi zidită în tine prin care

ies ziduri

poți îmulți apoi punctele unduindu-le! Frigul

și botul tău umed își unduie însă doar  iarna

poezia moare în tine. În oraș ninge fără pajiști

fără zumzet

tăcând

cuvintele și lucrurile învăță să umble de-a îndărătelea

cu ochii închiși. Deasupra-i deșertul

alături deșertul

***

Versuri de Ștefan Melancu, volumul „Despre irealul din lucruri”.

Citiți și Dragostea cămașa vieții o dezbracă, de același autor.