Ștefan Melancu
******
Drumul apoi pentru o clipă crește în blitzuri
cu noi tineri și prădători cum iubindu-ne
într-o iarbă mare cum dezbrăcându-ne pielea în
straturi subțiri. Limba pierdută stând și ea
alături o vreme cu venele ei tinere si albăstrui
într-un corp la fel de minuscul
Dincoace gândul se înroșește. Amurg cu grai
de pietre roșii in piața acum a eroilor
rămași mereu tineri
înecați într-o altă dragoste
Și mai dincoace iarna se-ntunecă în sfinții ei suri
ce trec agale prin noi în fiecare colț al pieții-
colțul lui Dumnezeu cel tare
și fără de moarte
într-o poezie albă neavând nicio literă ci doar creștet
ca un apostrof cu câteva
strigăte în ecouri – cu tot cu drum
plecând din nori
Pleacă-se!
*******
Și calea de sine se tot îndepărtează. O luăm la vale
cu ochii arși și mâinile umezi. Și amiaza pleacă
nu în seară ci în margini de alt timp
iar lucrurile și ființele deopotrivă devin oarbe –
despre ele ar trebui să știu cum merg
și ating realul lăptos
drumul lor e și al nostru spui. Are forma noastră
micșorându-ne de la un anotimp la altul dintr-o zi
în alta. Pământul lor e la fel de ars și iarna
le albește la fel carnea. Timp alb trece acum
într-o zare de muchii cu noapte sură în locul formei
E de trăit însă totul încă o dată. De la capăt
de la prima zvâcnire. Neîmblânzită pielea ta
cu o mie de ochi strigă tot strigă
îmblânzește-mă îmblânzește-mă! Cozi de cuvinte
cu limba lor arsă se culcă încă o dată
sub piele și dorul de mine
și noaptea de tine
Poeme din volumul „Irealul din lucruri”, Editura Charmides 2017
„Ștefan Melancu este specializat în litere și filosofie (Universitatea Babeș-Bolyai, 1985). Aparține grupării revistei Echinox, al cărei redactor a fost în perioada studiilor universitare. În afara volumelor publicate, a semnat, în majoritatea revistelor de cultură din țară, poezie și câteva sute de articole și eseuri.”, aflăm de pe coperta volumului mai sus-amintit.
Ceea ce știm, parcurgând în tăcere de început de lume confesiunile sale poetice, este că ne aflăm în fața unui mare și (prea) modest poet, care preferă mai degrabă spectacolul lumii decât zgomotele ei efemere. Între seducția mărturisirii și poemul articulat, Ștefan Melancu se regăsește în infrarealitatea mundană ca într-o casă în care toate obiectele îi sunt cunoscute pentru că el însuși se identifică fiecăruia dintre ele, ca într-un proces de transmutație organică. Un destin comun veghează alături de oameni și lucrurile reale, permițând privirii poetice să alunece printre ele și să le surprindă, din mers, esențele inefabile.
