Există o soartă bună și o soartă vitregă.
Soarta cea bună pune în legătură natura proprie a fiecăruia cu elemente biografice, e favorabilă evoluției unei ființe în ceea ce are particular, face ca reliefurile lumii interioare să aibă o corespondență cu cele ale unor condiții și evenimente exterioare, soarta cea bună leagă între ele lumile, în vreme ce soarta cea rea produce sentimentul exilului în realitate și al damnării.
Soarta cea rea împiedică sufletul să își urmeze vocația, să-și împlinească pre-destinarea firească.
Basmele populare jonglează mult cu cele două tipuri de soartă. Avem pe de-o parte o predestinare a sufletului eroilor către o fire anume, către anumite aspirații și, pe de altă parte, o realitate care i se opune și îi împiedică să își împlinească menirea. Zmeul e duhul-patron al soartei rele… Vrăjitoarea cea rea e colportoarea unei soarte vitrege.
În unele școli de gândire antică, soarta apare ca predicție biografică și ca inevitabilă expunere a ființei umane la o serie de experiențe și evenimente biografice hărăzite de zei după criterii mai mult sau mai puțin arbitrare și din motive mai mult sau mai puțin obscure.
Nietzsche, urmând traiectoria de gândire a lui Epictet și a lui Marc Aurelius, vede în soartă o extensie a firii particulare a omului în sensul că totul se întâmplă într-un for interior, iar spiritul uman interpretează ceea ce îi e dat să trăiască după propriile măsuri și forțe și mijloace, iar acestă interpretare cântărește mai greu decât datele exterioare ale realității în care e prins cineva. E o temă de fond, existențialistă, care pune libertatea gândirii și a simțirii mai presus de orice determinism exterior. Nu contează atât mediul și condițiile de trai cât modul în care ne raportăm la ele. După Nietzsche, soarta e acest mod.
Jung vorbește de soartă ca vocație a sufletului, ca predestinare pentru un anumit tip de experiență interioară. Suntem ceea ce iubim, dar nu alegem nici pe cine nici cum iubim, nu avem libertatea de a ne alege aspirațiile ci doar de a le împlini sau nu.
Problema soartei a fost în toate curentele de idei asociată celei a libertății.
Grosso modo, sunt două abordări distincte clare și contradictorii: soarta este ceea ce omul nu poate controla, ceea ce se opune libertăților lui sau, dimpotrivă, este legată de vocația individuală și de libertatea de a o împlini.
Filosofiile ceva mai organic legate de știință sunt mai predispuse să nege existența libertății de orice fel. Sutem programați genetic, biologic, psihologic și condiționați de mediu. Nu avem nici o libertate reală, doar libertăți închipuite, conceptuale.
În aceste condiții libertatea este doar sentiment al libertății și se asociază urmăririi aspirațiilor care conduc spre plăcere și fericire. Libertatea urmează orbita dorinței.
Am avut ieri o discuție cu omul meu pe tema asta și concluzia la care am ajuns amândoi e că soarta e doar ceea ce simțim că ne reprezintă. Acel corpus de stări, gânduri, viziuni, imagini și evenimente interioare și exterioare deopotrivă cu care ne identificăm mai exact asupra cărora ne proiectăm necondiționat identitatea. Pe scurt suntem ceea ce iubim, asumat sau nu… ceea ce suntem predispuși să iubim, iar soarta se leagă inevitabil de imaginea de sine și nu de ceea ce simțim că ne este străin.
Practic ce numim soarta cea vitregă e doar hazard.
Există soartă, care e această orbită pe care se mișcă sufletul în planul dorinței și iubirii și un vast domeniu al experineței-străine, care e arbitrară, un amalgam de întâmplări-accidentale, de stări de criză, de interpretări eronate, de situații de viață nepotrivite, care ne alienează.
Soarta e alcătuită din lucrurile ne-întâmplătoare pe care le trăim – adică potrivite naturii interioare, ne-soarta e partea de haos și accident din viață, e tot ceea ce trebuie să înfruntăm pentru că se opune sau sufocă această natură… Exact ca în basme. Personajele au o natură proprie din care derivă o vocație. Eroii negativi și obstacolele și întâmplările capcană prin care trec de fapt le încearcă soarta, îi împiedică să și-o urmeze. Orice obstacol învins fixează și mai bine eroul în matca lui. Pracic confruntarea cu răul, cu demonicul, cu mesagerul anti-soartei nu este decât o încercare la care sufletul e supus pentru a-și confirma și iubi și mai mult menirea.
Soarta e menire, e ceea ce ne_e_dat_să_fim, extensia în plan biografic a identității ființei.
Din acest punct de vedere, postmodernitatea, cu toate hachițele ei relativiste, încearcă, mai mult decât orice orânduire socială să destabilizeze individul, să producă omul fără însușiri,să-i răpească, practic, dreptul la o soartă. Omul postmodern nu este sortit nici deznădejdii nici unui tip de virtute, nici unor întâlniri sau experiențe cheie, căci el se poate reinventa în orice clipă, își poate confecționa o identitate prin reciclarea altora.
Acele expriențe care scot ce e mai bun și mai autentic în noi țin de soartă, restul țin de domeniul balaurului.
