Slalom printre expresii… o îndeletnicire cât se poate de plăcută. Nimic nu se compară cu căutarea sensurilor ascunse și cu mobilul care a declanșat vreo „zicere”, rămasă celebră…

Lipită de geam de ger, o fi de la vrăjitoare, nu zic…

Zilele trecute, am auzit un personaj dintr-un film zicând că ceva ce părea „doar nu ți-e frig ca la sânul unei vrăjitoare”…

Am uitat o vreme de film cu gândul la expresie, la ce înseamnă, care e istoria ei, mă rog, țăcăneli lingvistice…

Cum nu mai pricepeam lesne firul filmului, mintea a alunecat ușor la ce a vrut ea și s-a trezit zicând:

Mi-e dor să îmi fie frig.

După ce, timp de patru luni, mi-a fost cald, dar nu cald, ci cald ca dracu’ (româna nu are multe expresii pentru vreme toridă, caniculară și e de înțeles asta),

uite că acum mi-e mai mereu cald.

Mi-e cald de peste optsprezece luni, o fi de la vârstă, o fi de la aerul Golfului Arabiei, nu știu, cert e că nu credeam să zic vreodată că mor de cald cu atâta frecvență și încrâncenare…, când eu știam despre mine cu totul altceva, că mie îmi plăcea căldura, că eu vreau să trăiesc toată viața, dacă se poate, în țările calde, în rochii de vară ș.cl.

Dar iată că zic. Mi-e cald.

Ba mai mult, mi-e dor să îmi fie frig. Să simt vântul, să aud șuieratul lui pe la urechi sau pe la colțurile caselor, să văd cum se mișcă ramurile. Dar să îmi fie frig-frig.

Nu un frig conjunctural, accidental, un frison subțire și rapid, de la aer condiționat sau de la un curent de mare. Ci să simt că mi se face frig treptat, insinuant, să începe să mi se facă pielea găinii și să mi se răcească palmele.

Aaa, și mai vreau să simt că plouă. Ooo, de ploaie îmi e cel mai dor.  Nu mi-au plăcut niciodată umbrelele, jur că de acum nici nu le voi mai băga în seamă.

Să plouă cu bulbuci, să plouă cu spume, să plouă cu găleata… Să mă plouă pe față, pe cap, să mă ude leoarcă ah, ce cuvânt! …

Să… ploaie, Doamne, ploaie, locu-să se-nmoaie…

Să treacă (ano)timpul și apoi să simt că îmi îngheață picioarele și că îmi curg mucii de frig.

Că în casă trosnesc lemnele de la foc sau susură caloriferele, pe care se cuibăresc fericite pisicile. Să văd pe urmă cum afară îngheață apa în băltoace sau apoi cum crapă pietrele de ger, ca în basme. Să ningă, ca în povești, să fie zăpadă, deși niciodată până acum nu mi-a plăcut zăpada. Să auzi cum trosnește zăpada sub bocanci.

 

Sunt dispusă să ascult și expresiile de lemn cu „pătura groasă de nea” sau „veșmântul alb al iernii”, pentru o vreme, nu-i bai…  Să te ia cu frig, apoi să îți clănțăne dinții în gură de frig și să ți se lipească nările de la ger. Să pui prostește limba pe un geam înghețat, ca în copilărie, și să rămâi acolo agățat în limbă…, he.

Nu mă băgați în seamă, e doar delirul unui om chinuit de existența de până acum, cea de sub patru anotimpuri…

Și când mă gândesc că totul a pornit de la o biată vrăjitoare cu sânii reci și uscați… Să ajung să zic că mi-e dor să îmi fie frig, hm, nu aș fi zis. O fi de la vrăjitoare…

Dar la mine acasă, frigul nu are legătură cu nicio vrăjitoare…, nu?

Citiți și Expresia românească… (click)