Tudor Arghezi  n-a fost un poet erotic în adevăratul sens al cuvântului, e poate cel mai sărac în poezii de dragoste între marii noștri lirici. Dar acolo unde și-a încercat penelul, a scrâșnit din el emoția vie, turnată în cuvinte cu iz arhaic, pentru că iubirea lui este una ancestrală, venită din acea conștiință a arhetipului și a simbolurilor originale. Complicată prin limbajul frust care presupune ”un cer al gurii dedat cu mirodeniile” (Călinescu), poezia erotică argheziană e mai mult o chemare din adâncuri, dinspre Mume, care sortesc viitorul fiecărei ființe și-i pecetluiesc Destinul.

Dar nici măcar panteismul erotomorf nu-l scutește de suferință, iar femeia e evocată mai mult ca absență care devitalizează și seacă puterile creatoare ale acestui Orfeu încăpățânat s-o readucă pe Euridice din propria sevă existențială, pe care i-a contaminat-o definitiv, din acel illo tempore, fără a fi capabil, în ciuda tuturor eforturilor, s-o păstreze.

Androginului i se refuză raționalitatea, în ciuda pasiunii copleșitoare, sau poate că tocmai acesta este dezavantajul ființelor înzestrate cu o putere imensă de a iubi: obliterarea rațiunii, a acelei precumpănitoare tentații de a analiza lucrurile, de a le despica în o mie de fire, de a a găsi în fiecare pretextul unei explicații. Dincolo de seducție, artistul găsește mereu căi neexplorate la capătul cărora găsește mereu suferința, pentru că omul nu poate depăși limitele păcatului primordial, care trasează granițe de netrecut cu memoria lui ancestrală.

La Arghezi lipsește erotismul.Gesturile sunt fruste, lipsite de poezia sentimentală a romanticilor care căutau senzația, atingerea, tandrețea, adică tot acel arsenal al jocului erotic. Iubirea lui e aceea care schimbă fața lumii, netezind asperitățile, împăcând contrariile, nivelând vârstele, de aceea pare atemporală. Femeia e „copilă”, dar și „pătimașă”, este prezența care îl acaparează prin puterea ei de a se înnoi perpetuu, de parcă ar fi privită printr-un ochean caleidoscopic.

Neputința bărbatului de a o cuprinde într-o formulă unică, tutelară, naște contradicții și aduce cu sine refuzul metamorfozei ființei (la Nichita Stănescu tocmai acesta e rezultatul apropierii erotice, al „întâlnirii” – transfigurarea): „M-am prefăcut că nu-nţeleg, Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg”. Ființa poetică argheziană optează pentru păstrarea individualității, în ciuda gândului că realitatea e alta, probabil pentru a nu provoca sau adânci suferința din dragoste.

Atitudinea aceasta se regăsește și la Eminescu, în perioada creațiilor de maturitate, dar acolo retragerea în propria intimitate e generată de o dezamăgire profundă, de trista revelație a incompatibilității celor doi, pe când la Arghezi , cel puțin în poemul acesta, e vorba despre o încercare de a se abate din lungul șir al celor care au căzut în păcatul iubirii, începând cu strămoșii mitici ai umanității.

Și de aici timpul trecut al confesiunii lirice și sentimentul acut al nostalgiei, calibrată de o nuanțată intuiție a propriei neputințe de a se sustrage limitei umane, singura prezență infailibilă în existența noastră.

„Singurul lucru care se pierde cu adevărat e Timpul.” (Mircea Eliade)

Dragoste târzie

Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâltoarea să mă ia
Şi să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?
Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia
Vedeam şi eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simţirea dragostei, ades nebună,
Răzleţe streine le-mpreună,
Şi vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimaşă, aprinsă, uscăţivă,
Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă.
Mă vrei al tău si-atât, şi nu-ţi mai pasă
De toţi ai tăi, de toţi ai mei,
Jertfiţi unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beţia te prinsese deodată,
Şi vreai să fii a mea de tot şi toată,
Călcând o pravilă uitând
Că ai ieşit din rând.
Şi te-am făcut să suferi, ştiu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu.
M-am prefăcut că nu-nţeleg,
Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg,
Şi te-am jignit cu voie, să mă ierţi,
Poţi să blestemi şi să mă cerţi,
Din depărtarea care îţi ascunde,
Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde.

Citiți și Cum iubesc scriitorii….