Zece minute de mers până la Sena. Alexandra(7 ani) vorbește fără punct și fără virgulă, taca-taca-taca, încerc să-i prind frazele rapide, care se derulează ca subtitrarea unui film doar pentru genii, doar pentru telepatici – acei indivizi care fotografiează cu privirea, apoi privesc liniștiți în arhivă. Trotuarul rămâne în urmă, lent, în timp ce vacarmul din depărtare se intensifică – voci groase, lovituri. Taca, taca, taca, urechea stângă încercând să deslușească ce se-aude, încotro ne îndreptăm, dreapta să asimileze, nu numai să audă ca în ultimele dăți, până mai ieri, când a concis: sunt sigură că nu asculți nimic din ce vorbesc cu tine!

Doi tipi slabi, cu măști pe față și glugi, în mâini cuțite lungi care lucesc. În fața lor unul cu barbă, solid, plin de sânge, tremurând și încercând, în acea groază, să pară că ridică tonul, să pară superior, bărbat sau erou; “am zis, lăsați cuțitele jos!”

Alexandra întoarce capul spre ei și se oprește. Liniște – noi îi privim, ei ne privesc – șiroiul de sânge  curge lent spre bărbia celui rănit, ochii în alertă, ca ochii celor doi, țintiți pe Alexandra. Apoi spre mine. Fac ochii mari, apoi îi arunc printr-o mișcare scurtă a capului spre ea, sugerând penibilul situației, în timp ce mi se umflă vena pe tâmplă. Niciun sentiment în privirile celor doi “asasini”, dar își ascund cuțitele la spate și schițează un zâmbet forțat. Victima așteaptă ca și cum ar fi de acord s-o mierlească după ce trecem. Alexandra zâmbește la ei și continuăm drumul.

Mă tot uit cu coada ochiului în spate, vocile prind din nou viață. Ce făceau, tati? Se jucau… De ce omul ăla avea sânge? S-au jucat prea tare, s-au lovit. Ca noi, copiii? Exact.

Pe lângă noi, alergând, trec cei doi care aveau cuțitele, apoi se despart. Taca, taca, taca, dar nu mai pot fi atent, îmi tremură mâna, ca atunci când m-a prins că n-o ascult.

 

Dan Ciupureanu