Născută-s iarna, dar cât îmi va fi îngăduit să mai fiu pe-aici, pe marginea asta de lume, voi suspina după vară. Doamne, cât o pot iubi! Mă umplu de drag, de dau pe dinafară, de verdele primăverii și toată bogăția culorilor din flori mă energizează pentru un an întreg, și totuși, nimic nu mă transformă așa cum o face toamna, cu tonurile din paleta ei. Ea de-aici și pune-acolo, operă de artă face din mine, capodoperă mă face! Și nu știu de ce mă simt atunci mai pe locuri fiți gata ca oricând și mai pregătită parcă pentru orice.
Așa cum ar fi o pâine maaare mă simt atunci, coaptă bine în miez, crocantă la exterior, caldă scoasă din cuptor, gata să se-mpartă spre potolirea foamei și tot așa parcă și miros…
Pita lu’ Dumnezău! Și atunci, simt cum tot ce n-am luat în seamă în primăvară, înflorește toamna-n mine! Iau potecile la pas, ca să nu-mi rămână cumva poveștile lor nespuse și mă străduiesc să petecesc cu verde brad tot ce-am ratat din abundența poveștilor cu verde crud de frunză și de iarbă. Și cu toate că, uneori se face târziu și frig și noapte, mult prea repede, exact ca în viață… și habar n-ai când dă toamna peste tine când tu te știai bine și merci în alt anotimp, chiar și așa dacă vrei, tot mai găsești un strop de mângâiere, de alint, de bucurie, de la un soare blând, tot mai găsești o aripă de cocor în zbor după care să te uiți… și din care să-ți aduni puțină bogăție. Și dacă din neatenție ai ratat galbenul din floarea-soarelui, mai sunt șanse să-l admiri în crizanteme, nu mai zic de pădurile cu mesteceni, carpeni și fagi.
A nu se ignora nicio toamnă, nu este doar un îndemn, ci o destinație pe care o amânăm an de an, dorindu-ne mereu vara. Numai că, dacă înțelegi rostul trecerii timpului, știi foarte clar că la un moment dat, tot în toamnă ajungi… cu puțin noroc, mai zăbovești în iarnă. Dar de-acolo, drumul înapoi către verde, nu mai poate fi străbătut, știam din start că este un drum doar dus, cu sens unic, dar n-am fost suficient de atenți la indicatoare și l-am parcurs fără habar. De-asta e bine să nu lăsăm nimic din vara vieții pe toamnă… să le facem pe toate la vremea lor, așa cum se fac toate cele dătătoare de rod, de la răsad până la fructul recoltat.
Să ne facem lecțiile la timp și indiferent dacă-s făcute prost, cu greșeli, să ni le asumăm, să înțelegem cum trebuiau făcute, să corectăm și să învățăm din ele, atât contează, să pricepem sensul, rostu’, esența, iar restu’ sunt detalii.
Dar Doamne, cât Iubesc vara… Cel mai mult îmi place să mă îmbrace marea cu sarea și cu nisipul ei, să mă pupe și să mă pieptăne soarele de dimineața până seara, măcar câteva zile dintr-o vară, dintr-un an… Și ador răcoarea serilor de vară, îmi place cum se simte desfătarea tălpilor goale pășind libere pământul, iarba, nisipul.
Ați stat vreodată afară vara, până târziu în noapte, undeva de unde poluarea lipsește cu desăvârșire, dar locul abundă de reprezentații artistice, gratuite? Acolo se dau adevăratele spectacole, sun cerul liber, jur! Greierii și broaștele se întrec în melisme, busuiocul se prinde-n horă cu regina-nopții și dacă se mai bagă-n seamă și câțiva trandafiri, gata, ești captivul lor; din învârtita ăstora, rămâi hăbăuc de cap de la năvălnicia împreunării lor, fiindcă nicio altă fragranță n-ar putea egala mireasma lor, indiferent de brand sau de fl oz… Și când te gândești că toate acestea se întâmplă nu doar cu intrarea liberă, ci și la cea mai înaltă formă de clasificare #horeca de pe mapamond: adică, la nenumărate stele, puzderie de stele sub cerul liber!
De-asta mi-ar plăcea să te țin de mână când trăiesc asemenea miracole, că poate nici tu, ca și alții, nu mă crezi, și atunci, din când în când te-aș strânge și mai tare și ți-aș spune: stai să vezi ce urmează! sau ascultă acum! sau simți, simți mirosul? Și cu palmele noastre unite așa, rămase și ele cumva încleștate și transpirate de la atâta frumos încât nu mai știu nici ce-i cu ele, nici să se miște, m-aș topi de drag!
Dar să știi că, cu toată iubirea asta pentru vară, nu pot ignora iarna, și în plină vară fiind îmi poate zbura gândul direct într-o zăpadă…, adică sunt ca toate, plus ceva: pot să visez departe vara, până la iarnă! La acea iarnă, la cea mai friguroasă iarnă din care însă să nu-mi lipsească căldura cea mai sănătoasă… piele pe piele, lângă pieptul tău. Mie așa îmi place iarna să mă îmbrace brațele tale și să-mi aprinzi focul în inimă cu inima ta, iar dimineața să bem cafea, să mâncăm clătite și apoi măturăm zăpada până la aproape epuizare, adică până ni se face tare, tare frig ca să ne-nvelim din nou cu trupurile pleduri, epuizați de-a binelea.
Sfârșit.
Citiți și Am ales ca drog marea
