Și dacă tot timpul din lume n-are să mai fie? Și dacă nu mai avem decât un Azi pe care-l pierdem? Nu e păcat să irosim un dar așa de prețios din Ceruri? Și dacă mâine nu-mi mai ești? Nu știu dacă aș putea trăi știind că aveam atâtea îmbrățișări care nu-ți vor fi domolit, după apus, pulsul crescut de te miri ce nimicuri de peste zi. Că tot atâtea sărutări nu-ți vor fi alinat vreo rană de război. Că infinit mai multe mângâieri nu-ți vor fi alintat până și ultimul cotlon al trupului. Și dacă n-am să am răgazul să te știu atât de amănunțit? Să te iubesc în văzul tuturor, ostentativ, dar și la adăpostul casei noastre, feriți chiar și de luna curioasă. Timpul tău curge prea domol, timpul meu e prea grăbit. Răgazul ce mi-l ceri, îl recunosc, e just. Dar și aproape imposibil de-ndurat.
Aș putea jura că simt fiecare fir de nisip din marea clepsidră a lui Noi cum se scurge leneș, lăsând în urmă o dâră usturătoare a așteptării. Da, lentoarea timpului îmi scrijelește epiderma. Aș vrea să pot să te trăiesc domol, tihnit și fără teama că mâine s-ar putea nărui totul. Aș vrea să putem ieși cu totul din timp, cel pe care îl cunoaștem, și tu, și eu. Să-l simțim cum se scurge leneș pe lângă noi, prin fața noastră, să-i putem privi liniștiți cursul fără să ne pese de el, de azi și de mâine. Aș vrea să nu mai aștept. Să nu mai depindem de prezent sau de ce va să fie. Să-mi simt sângele curgând seren prin vene, să-mi simt pulsul acordat cu bătăile inimii tale. Să trăim lent, minuțios, riguros, în afara timpului.
Citește și Trebuia să-mi trăiesc perfecțiunea normalului alături de el
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
