Scriitorul zilei, astăzi, Giovanni Papini (n. 9 ianuarie 1881, Florența – d. 8 iulie 1956, Florența): pentru că Mircea Eliade a învățat italiană pentru a-i citi în original opera, fascinat de profesorul de literatură italiană de la Universitatea din Bologna, jurnalist, scriitor, poet, autor al unor cărți care au marcat destinul literar al secolului al XX-lea: Amurgul filosofilor; Un om sfârșit; Gog; Diavolul; Cartea neagră; Chipuri de oameni: povestiri; Dușmanul somnului; Fără nici un motiv; Martorii patimilor; Viața lui Isus. Și nu e singurul argument, dar e interesant de știut în legătură cu afinitățile dintre cele două mari personalități. NU în ultimul rând, „Un om sfârșit” face parte din marile cărți ale umanității, capabile să schimbe viața oricui.
Mircea Eliade citește Un om sfârșit – Un uomo finito – la sugestia prietenului său, Haig Acterian, care îi atrăsese atenția și asupra motivului: „Are să-ți placă. Seamănă cu tine”. Și efectul a fost mai mult decât cel scontat, pentru că autodidactului Eliade nu doar că i-a plăcut, dar s-a și regăsit în multe din ipostazele, gândurile, teoriile italianului, după cum se observă în romanul autobiografic Romanul adolescentului miop și, desigur, în Memorii.
Mircea Eliade mărturisește: „Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Papini. Ca și el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce și fără margini, voind să citesc tot, visând să pot scrie despre toate. Ca și el eram timid, iubeam singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii inteligenți sau erudiți; ca și el uram școala și nu credeam decât în cele ce învățam singur, fără ajutorul profesorilor.”
Atât de covârșitoare a fost impactul cu opera florentinului, încât Eliade a avut la un moment dat impresia că cititorii avizați ar putea considera operele sale drept copii ale celor scrise de Papini: „Am citit astăzi Omul sfârșit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt și eu sfârșit. Romanul meu nu se va mai închega niciodată în pagini și capitole. Iar eu trebuie să mă schimb. Trebuie, ca să nu mi se spună că am imitat pe Giovanni Papini. L-am urât și l-am iubit o după-amiază întreagă. L-am urât pentru că el cuvântase lumii ceea ce voiam să cuvânt eu. Și l-am iubit pentru că mi-a scris viața. (…) De acum va începe adevărata viață. Și adevărata luptă. Luptă împotriva lui Papini, a Lumii și a Demiurgului. Și lupta împotriva mea: cea mai crâncenă luptă … Papini mi-a fost cel mai neîndurat dușman și cel mai darnic prieten. M-am chinuit și m-am desfătat cetindu-l. M-am aflat pe mine însumi. Lumină neașteptată s-a coborât în adâncurile sufletului meu”, scria Mircea Eliade în capitolul „Papini, eu și lumea” din „Romanul adolescentului miop”.
Așadar, la bună lectură!
tumblr.com
„Iar noi doi trăim, suntem amândoi în viață si mereu aproape, însă orgoliile nebunești nu ne mai înfierbântă mințile, dar, când trec pe dinaintea celor întâmplate, plec capul și – nu știu de ce – mi se strânge inima. Nu simți ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastră din vremea aceea? Suntem deopotrivă alături și departe, prietene, eu nu mai știu nimic despre tine, iar tu nu mai știi nimic despre mine. Dar când te revăd asezat în fața meselor mari și mâzgălite ale bibliotecii, în diminețile și după-amiezile de munca pătimașă, aplecat peste cărțile deschise, peste hârtia pregătită pentru scris și aud din nou glasul tău care mă întreba sau îmi răspundea ceva, atunci înteleg totul, iar tu redevii al meu, întocmai ca în acele zile îndepărtate ale neliniștitei noastre vegheri.”
Giovanni Papini, „Un uomo finito”
https://www.youtube.com/watch?v=w8AZ-14SWaM
Citiți și Fiecare din noi suferim de propriul rol…
