sar prin bălți împroșcând gardurile
și pereții caselor
rana-i mereu proaspătă, culorile
vii.
îmi plac, mai ales, vitrinele
fotografii alb-negru tresar la cel mai mic strop
întoarse-n profil, ca pălmuite.
o femeie tânără cu genunchi acoperiți de toamnă
m-a privit lung, dar n-a spus nimic, ce era
să-mi spună dacă gura
pasăre i-a fost?
sar îndesat, c-o voluptate nesocotită
cine știe când pojghița se va închide
în fața mea
și ultimii atomi de memorie
lăstărind pe la colțuri
m-ar îndemna să nu iau în seamă
ticăitul asurzitor…
ticăitul asurzitor…
ticăitul asurzitor…
ticăitul asurzitor…
foto sursa
Citește și al patrulea cel mai lung pod
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
