Să nu umilești elevul!
Decalogul meu de profesor
1. Să știi carte; să ştii carte, să ştii carte; din păcate, chiar dacă am scris asta de trei ori, nu e suficient (…).
2. Să nu umilești elevul; există momente când elevii sar peste cal, sunt mici sau mari, dar sunt în formare; în acele momente, trebuie să îi arăți asta; exigent, ex-cathedra, camaradereşte, mă rog, cum ți se potriveşte mai bine; să reținem însă că elevul face ce vede la tine, nu ce i se predică, da?; în regulă; acum, să reținem că orice lecție morală i se face, ea nu trebuie niciodată să ajungă la jigniri sau la batjocură, la zeflemea sau la băşcălie; tânărul nu va arunca cu roşii (deşi asta va simți nevoia să facă), e civilizat, are, totuşi, cum-necum, şi cei şase sau şapte ani de acasă sau bun-simț sau simț de conservare, va tăcea şi va scrâşni din dinți poate; şi asta îi va provoca o mică traumă care se va manifesta, ca eliberare de o frustrare, în alte situații etc.; asta să e oare ce ne dorim?
3. Să nu profiți de poziția de forță pe care ți-o dă statutul de profesor; altfel spus, nu manipula doar pentru că ești la catedră și poți! Nici nu e greu, eşti adult într-o mare de copii sau adolescenți, şi în plus, fiind profesor, beneficiezi, cu alte cuvinte, de generații de alți profesori de dinaintea ta care au făcut din meseria asta o meserie respectată, adică eşti cumva pe credit şi e bine să nu uiți asta; nu e o virtute să manipulezi copii sau tineri (ar interesant poate la categoria ta de vârstă)!
Aşadar, nu pune întrebări intime, nu cere date despre alte persoane (elevi sau profesori), nu amenința cu exmatricularea sau cu absența nemotivată (nu există aşa ceva, nu a existat niciodată!!), nici cu repetenția sau corigența (oricum nu stau toate doar în puterea ta, deși te crezi zeu); dacă elevul (sau altcineva) nu sancționează toate cele de mai sus, asta nu înseamnă că nu le gândeşte (atunci sau mai târziu); dacă nu vei face cum te rog, ce cultivi va invita la lustrație şi abuzul de încredere sau de autoritate; ce vedem azi pe ecranele televizoarelor sau aiurea e şi rezultatul comportamentului de acest tip; să ne întrebăm de ce ni se pare cunoscut?

Ohara Donovetsky (Să nu umilești elevul!)

4. Să nu te răzbuni, dovedindu-i elevului, după capriciu, că nu ştie; e o lovitură de bumerang: dacă el nu ştie, dacă lui nu-i e clar, nu e vina lui,
e vina ta, nu ți-ai făcut treaba cum ar trebui, acceptă! Ia-o de la cap, cu răbdare; elevul va învăța, dincolo de informațiile ştiințifice, deopotrivă perseverența, exibilitatea, în plus, va dobândi încredere şi deschidere, curaj în a dialoga cu mentorul;
(….)
7. Să nu explici a doua oară cu aceleași cuvinte, ci cu altele! Dacă elevul nu a înțeles prima oară, nu va înțelege – dacă explici la fel, cuvânt cu cuvânt, oare ai învățat pe dinafară? – nici a doua oară; ce vei obține va fi, cel mult, doar să spună timid că a înțeles, dar asta va ascunde adevărul; îi va ruşine să recunoască faptul că nu a înțeles nici a doua oară; în plus, îşi va pierde încrederea în puterea lui de înțelegere: De ce nu înțeleg, sunt oare mai prost…? (nu, sigur sunt mai mulți, dar asta el nu ştie, iar tu nu vrei să a i); lipsa lui de încredere în capacitățile proprii este eşecul tău ca educator. Ai la îndemână o metodă simplă: schimbă cuvintele cu care ai oferit prima dată explicația, dar uneori şi perspectiva sau tonul; este extrem de important.
(…)
10. Acceptă când nu știi; ți se pun întrebări, dacă eşti un profesor care acceptă dialogul (şi trebuie să fii unul); ți se poate întâmpla să nu ştii răspunsul, e totuşi de înțeles, nu eşti enciclopedie, nici nu trebuie să fii; deci, dacă nu ştii răspunsul, acceptă că nu ştii, nu improviza; te vei face de râs, explicația nu e convingătoare, „se văd lipiturile”; spune că te vei interesa şi că vei veni cu răspunsul data viitoare; du-te acasă şi fă-ți lecțiile, vino la clasă cu răspunsul; le vei câştiga admirația; (biiiine, cel mai bine e să ştii din prima, da’, deh, na, asta e); oricum, e bine să ştim că, dacă răspunsul pe care îl dăm nu e corect (gândeşte-te şi la varianta că elevul ştie şi doar te-a testat sau că, dacă nu ştie atunci, va a a mai târziu ce e corect), ce urmează lipsa de considerație din partea elevului, apoi a tuturor, dar şi diminuarea credibilității profesorului.
Rău e ca elevul să înțeleagă sugestia că, dacă nu ştii, poți să te foloseşti de a te face că știi, de a mima că ai ști (vă sună cunoscut şi asta? Există oare în lumea adulților cunoscuți aşa ceva? Ei, nu spuneți… Serios? Oare de ce?) și asta nu e bine deloc-deloc.
Notă explicativă (şi necesară): Ce e scris mai sus foloseşte persoana a II-a singular din rațiuni de cursivitate; e un dialog cu mine însămi, my two cents; poate un tu generic, dacă vreți; dacă asta ajută, spun că e perfect substituibil cu dumneavoastră.
De dumneavoastră depinde cum citiți. Și cum folosiți ceea ce citiți.
Să nu umilești elevul!
(text apărut, cu modificări, și în antologia „Prof de română”- Ohara Donovetsky)