„Să nu lăsaţi muzica mea să moară!” au fost cuvintele lui Ciprian Porumbescu  – VIOARA BALADEI ROMÂNEȘTI – atunci când s-a stins și ultima notă pe corzile sale pământești (6 iunie 1883). Vibrația acestui talent muzical, tot numai un suflet și-o înflăcărare a purității și sensibilității românești, pulsează vie și astăzi îndeplinind prin ea însăși acea dorință ultimă.

Violonistul și compozitorul de geniu s-a născut la 14 octombrie 1853 la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă de ţară, copil al preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză. A avut parte de o educație curată, într-un spirit al credinței și patriotismului cu accente apăsate.

Dragostea lui pentru muzică a avut șansa de a-l întâlni, la vârsta de şapte ani, pe Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, muzicolog care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei pentru culegerea de cântece populare românești, găzduit fiind chiar în casa preotului. Nimic nu-i întâmplător, din nou!

Studiul muzicii s-a împletit cu cel al teologiei ortodoxe și acest spirit impetuos, de-o însuflețire care artistic i-a depășit limitele unei constituții firave, a cedat totuși devreme în fața bolii. Tuberculoza a fost prețul plătit pentru activitatea sa în cadrul societății studenţești „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societăţii culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. „Arboroasa” nu era la inima stăpânirii austriace din cauza activităţilor considerate prea intens patriotice și în 1878 Ciprian Porumbescu este arestat și petrece câteva luni nefaste încarcerat la Cernăuți.

Cel care luptă pentru eliberarea sa este chiar Mihai Eminescu, o flacără combatantă în presa vremii de atunci. Ciprian este eliberat și între anii 1879 – 1881 primeşte o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner şi primeşte noţiuni de muzică corală de la Franz Krenn.

În anul 1880 scoate o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se află creaţiile„Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare românească de acest gen.

La 11 martie 1882, are loc în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Braşov – Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” de astăzi – premiera operetei în două acte „Crai nou”, prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu şi versurile lui Vasile Alecsandri, spectacol ce cunoaşte explozia succesului.

Ciprian îi scrie atunci tatălui: „Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”

Așa fremăta și mulțumea sufletul lui. Tulburător!

Ne-a lăsat bijuterii muzicale în pură lucrătură a unei inimi de român: „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, melodia fostului imn al României „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români” şi câte altele…

Speranțele puse în soarele Italiei și tratamentului pe care-l face la Nevi se topesc încet și vioara vrăjită se întoarce la Stupca în 1883, la doar 30 de ani, pentru un ultim acord. Ciprian scria de-acolo „O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

A fost profesor de muzică și a avut un impact semnificativ asupra viitorilor compozitori români, precum George Enescu, marele nostru compozitor. În onoarea sa, un conservator de muzică din București a fost numit Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu.

Și să nu fi auzit vreodată cum plânge o vioara, BALADA îți smulge fâșii din piept atunci când o asculți!

Mi-au vibrat și mie degetele pe corzile Baladei strângând în brațe vioara pe o scenă de concurs la Suceava și apoi în vizită la Stupca, pe când eram un copil în clasa a patra, dar pe-atunci miraculoasa inconștiență a copilăriei mă ferea de adevărata tânguire a VIORII.

Citește și Dacă Paganini ar fi cântat Ciocârlia