Emoție
Nu știu de ce, din lumea toată, plină de culoare,
cel mai greu îmi e să mă predau, cu vocea tulburată,
vulcanului pistruiat de gândul la mare,
să dau glas pornirii aprinse de luciri nebune.
Când să mă arunc în cascadă, ptiu! Dintre rune,
se-nțelenesc, în aval, temperaturile, în malul stâng,
ca pe-un panou de strâns ecouri la privit.
Surâsul ți s-a potrivit la tocul geamului ce-mbrățișează luna?
Că e târziu, sau că-i devreme, uneori, mi-e totuna.
La mână am aceeași brățară zornăind a primăveri.
De-i ceață, fum, la coada urmărilor, stau fractale sau fructate adieri,
le văd nervurile și sculptate în scoarțe de tăceri.
De-acolo, din emoția încarnată în paralizii,
cresc flori îndrăgostite de renaștere în ochii vii.
din arhiva personală
Puterea apei
Cel mai greu mi-e să cred că mă iubește fântâna cu setea pământului
ascunsă după ierburi și ziduri albastre,
oglinzi pentru puterea opririi în loc a privirii înflorite de visul verdelui.
Cel mai greu mi-e să cred că există apropiere
fără pretenții lepădate de cerc pentru surâsul nemuririi.
Se zvonește pe la colțul amintirii
că s-au însoțit cuvintele cu minunea întâmplării de a cunoaște ieșirea din sine.
E tot un du-te vino!
Vindecată de eternitate, m-am îmbolnăvit de dorul credinței în zbor.
S-au pecetluit cuvintele. Au un glas de nerefuzat pentru memoria inimii.
Străbat nisipul din călcâie până la încremenire.
Dezlipește-le de adâncuri să răscolească netocmite aniversări!
Nimeni nu a observat cum a rămas valul lipsit de resortul avântului.
Cu ochii umezi, își tremură genele.
Uită-te atent!Așa de frumos s-a așezat în căușul palmelor!
Nu e vreme de concepte goale de viață!Crezi în puterea apei?
