„Mi-amintesc, era Aprilie
când am simțit prima oară greutatea trupului tău.
Corpul tău: argilă și păcat.
La fel ca în prima noastră zi pe pământ,
era sărbătoarea orhideelor.
Dar îmi amintesc durerea ta.
A fost o mușcătură adâncă pe buze,
o unghie înfiptă adânc în piele,
acolo unde este gravat, întotdeauna, timpul.”
*****
IN MEMORIAM … 
„Nu-mi place să mă ataşez de lucruri dacă ştiu că nu vor dura.” (Sara Montiel)
María Antonia Abad Fernández (10 martie 1928 – 8 aprilie 2013), cunoscută profesional sub numele de Sara Montiel și Sarita Montiel, a fost o cântăreață și actriță spaniolă. A fost considerată „icoana sexuală, feministă a Spaniei franciste”.
A lucrat în Europa, America Latină și Statele Unite. Filmele sale The Last Torch Song și The Violet Seller au obținut cele mai mari venituri brute înregistrate vreodată pentru filmele realizate în industria cinematografică de limbă spaniolă în anii 1950/60.
*****
„Nu sunt John Lennon și niciodată nu voi fi.” (Julian Lennon)
Julian John Charles Lennon (n. 8 aprilie 1963) este un cântăreț, compozitor, fotograf, cineast, autor și filantrop englez. Este fiul lui John Lennon și al primei sale soții, Cynthia. Părinții săi au divorțat în 1968.
Julian a fost inspirația directă pentru trei piese ale Beatles: „Lucy in the Sky with Diamonds” (1967), „Hey Jude” (1968) și „Good Night” (1968).
A produs șase albume, printre care Valotte (1984), The Secret Value of Daydreaming (1986), Mr. Jordan (1989), Help Yourself (1991), Photograph Smile (1998) și Everything Changes (2011). De asemenea, a susținut expoziții de fotografie artistică, inclusiv expoziția Timeless în 2010.
În 2006, Lennon a produs filmul documentar de mediu WhaleDreamers, care a câștigat 8 premii internaționale.
Este fondatorul fundației The White Feather.
*****
Mary Pickford (n. 8 aprilie 1892, Toronto, Ontario – d. 29 mai 1979, Santa Monica, California) a fost o actriță și producătoare de film canadiană, pionieră a industriei cinematografice de la Hollywood.
Actrița a avut o carieră ilustră de cinci decenii, a fost cofondatoarea studiourilor Pickford-Fairbanks și United Artists, și s-a numărat printre cei 36 de membri fondatori ai Academiei de Film Americane. Descrisă ca fiind „America’s Sweetheart” (în traducere „Îndrăgita Americii”), Pickford a fost una dintre cele mai importante actrițe ale anilor 1910 și 1920.
În 1930, pentru primul său film cu sonor, Coquette (1929), Pickford câștigă Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță.
În 1976, primește un Oscar onorific. În 1999, Pickford este listată în topul celor mai importante actrițe ale Hollywood-ului de altădată de către Institutul American de Film.
*****
SĂRBĂTORITUL ZILEI … 
„Muzica trebuie să fie frumoasă … altfel, nu mi-o cânta.” (Stephen Howe)
Stephen James Howe (8 aprilie 1947) este un muzician, compozitor și producător englez, cel mai bine cunoscut ca chitarist în trupa de rock progresiv Yes.
A început cariera muzicală în 1964, cântând timp de 6 ani în diferite trupe de blues și rock psihedelice din Londra, inclusiv Syndicats, Tomorrow și Bodast.
Aderând la Yes în 1970, Howe a contribuit la schimbarea direcției muzicale a formației.
Multe dintre cele mai cunoscute piese ale lor au fost co-scrise de Howe, care a rămas cu trupa până când s-au desființat pentru scurt timp în 1981. Howe s-a întors la grup în 1990 timp de doi ani și a rămas membru cu normă întreagă din 1995 până în prezent.
Howe a obținut un succes suplimentar în anii ’80 și ca membru al formațiilor rock Asia, GTR și Anderson Bruford Wakeman Howe. De asemenea, are o carieră prolifică solo, lansând 20 de albume solo care au atins niveluri variate de succes și a colaborat cu artiști precum Frankie Goes to Hollywood, Martin Taylor și Queen. El continuă să cânte cu Yes, cu grupului său de jazz, Steve Howe Trio, și solo. În aprilie 2017, Howe a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame ca membru al formației Yes.
*****
8 aprilie 1820 – Pe insula Milo din Marea Egee este descoperită celebra Venus de către curiosul fermier grec Yorgos Kentrotas.
Sculptura Venus din Milo o reprezintă pe zeița greacă a iubirii și frumuseții, Afrodita (Venus la romani).
Data creării ei este situată între anii 130 și 100 înainte de Hristos, fiind opera sculptorului Alexandros de Antioch; inițial a fost atribuită, eronat, lui Praxiteles. Bratele statuii si soclul s-au pierdut. Statuia din marmură, având înălțimea de 203 cm, este expusă la Muzeul Luvru din Paris.
*****
„Sunt câteva persoane pe lumea asta, ca mama şi tata, despre care îmi place să vorbesc mereu la prezent. Nu vreau să spun „a fost”, pentru că atâta vreme cât eu „mi-s”, înseamnă că şi dânşii „îs”. „S”-ul ăla ne uneşte, ne face să vorbim la prezent mereu despre noi şi ai noştri.”
In memoriam, Mircea Albulescu…
„Cred în „teatrul pe pâine”, în măsura în care pâinea are în ea miez de surpriză, miez de bun, miez de adevăr, miez de bucurie şi este cină regală.„
Pe 8 aprilie 2016 ne părăsea Mircea Albulescu (pe numele adevărat Iorgu Constantin V. Albulescu, n. 4 octombrie 1934, București),actor român, profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor.
A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din București, Teatrului de Comedie și Teatrului Național din București și a avut peste 90 de roluri în film.
*****
Domenico Gaetano Maria Donizetti (n. 29 noiembrie 1797, Bergamo, Italia – d. 8 aprilie 1848) a fost un compozitor italian de muzică cultă și, mai ales, de operă, originar din Bergamo, regiunea Lombardia. Cea mai cunoscută lucrare a compozitorului italian este Lucia di Lammermoor (1835), respectiv cea mai ușor de recunoscut piesă muzicală a sa este aria muzicală, „Una furtiva lagrima” din opera L’elisir d’amore (1832). Alături de Vincenzo Bellini și Gioacchino Rossini, Donizetti a fost unul din compozitorii de frunte ai genului operatic cunoscut ca bel canto.
Prima operă cu care a obținut succes a fost „Zoraide di Granata” („Soraya din Granada”), prezentată la Roma în 1822.
Din anul 1827, Donizetti se stabilește la Napoli (Neapole) unde devine directorul Teatrului Regal, iar mai apoi profesor de contrapunct la Conservator. În numai trei ani, a scris 12 opere, toate ilustrând stilul interpretativ Bel canto. Din această perioada de creație, caracterizată de influența compozitorului Gioacchino Rossini, se pot remarca operele „Anna Bolena” (1830), „Elixirul dragostei” (1832), „Lucrezia Borgia” (1833), dar mai ales „Lucia di Lammermoor” (1835) care poate fi socotita capodopera sa.
Din anul 1839, Donizetti se stabilește la Paris, unde în următorii ani prezintă noi opere, „Favorita” (1840), „Fiica regimentului” (1840), „Rita” (1841), „Ducele de Alba” (1842), „Don Pasquale” (1843) și „Don Sebastian, Rege al Portugaliei” (1843).
În peregrinările sale prin marile orașe muzicale ale Europei, Donizetti a ajuns și la Viena, unde a avut loc premiera operei sale „Linda di Chamounix” .
*****
„Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.”
Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.
Prima lui carte apărută în 1934 în România, „Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: „Cartea amăgirilor” (1935), ”Schimbarea la față a României”(1936), ”Lacrimi și Sfinți”(1937). Cel de-al doilea volum, „Schimbarea la față a României” a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide”.
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”
In 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.
Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.
Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, va constata mai târziu.[necesită citare] Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, „trăirismul”).
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc.
Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.
*****
Ziua Internațională a Romilor (8 aprilie) este o zi pentru a sărbători cultura romani și de a crește gradul de conștientizare a problemelor cu care se confruntă romii.
Ziua a fost declarată oficial în 1990, în Serock, Polonia, la cel de-al patrulea Congres Mondial al Uniunii Internaționale a Romilor (IRU), în onoarea primei mari întâlniri internaționale a reprezentanților romilor din 7-12 aprilie 1971 în Chelsfield, în apropiere de Londra.
Romii (uneori scris rromi, cunoscuți și ca țigani) reprezintă un grup etnic originar din India medievală. Romii sunt răspândiți în foarte multe zone geografice, dar mai ales în Europa, cele mai importante grupuri trăind în Europa Centrală și de Est, în Turcia, în Peninsula Iberică și în sudul Franței.
Importante comunități de romi trăiesc de asemenea și în America, în special în Brazilia, unde romii au fost deportați de către guvernul portughez în timpul erei coloniale. Migrația etniei rome a făcut ca aceasta să se fi răspândit în istoria mai recentă și în alte zone ale emisferei vestice. În februarie 2016, în timpul Conferinței Internaționale a Romilor, ministrul indian de Externe Sushma Swaraj a declarat că romii sunt fiii Indiei. Conferința s-a încheiat cu recomandarea către Guvernul indian de a-i recunoaște pe cei 20 de milioane de romi răspândiți în peste 30 de țări ca parte a disporei indiene.
Limba romani cuprinde mai multe dialecte, numărul total estimat de vorbitori fiind de peste două milioane. Numărul total de persoane de etnie romă este cel puțin de două ori mai mare (chiar de mai mult de două ori, conform unor estimări). Mulți romi sunt vorbitori nativi ai limbii țării în care trăiesc sau ai unei limbi care combină limba romani cu limba țării lor de rezidență.
O foarte mare parte din romi au trecut prin procese de asimilare și aculturație, adoptând viața sedentară, cultura scrisă și limbile și religiile popoarelor lângă care au trăit.
Imaginile au rol pur ilustrativ, iar scopul articolului este CULTURAL!
