Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), sociolog, psiholog, filosof, conducător şi editor al unor publicaţii de prestigiu, cadru didactic universitar, om politic şi, nu în ultimul rând, membru marcant și președinte al Academiei Române, s-a remarcat prin abordarea unor teme diverse, unele de domeniul pionieratului (precum crearea primului laborator de psihologie experimentală din România). În rândurile ce urmează, ne propunem să consemnăm succint constatările acestui intelectual de talie europeană cu privire la identitatea românilor. În numeroase articole, conferinţe şi în ample lucrări, întinse pe parcursul mai multor decenii – Cultura română și politicianismul (1904), Naționalismul. Cum se înțelege. Cum trebuie să se înțeleagă (1909), Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte (1910), Personalismul energetic (1927), Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi (1936), Psihologia poporului român (1937), Etnicul românesc (1942) – acest reprezentant de seamă al spiritualității românești a căutat să adauge viziunilor culturologică și filosofică despre națiune o abordare psihologică (cf. Schifirneț, 1996, VI).
Astfel, încercând să identifice „calitățile bune și defectele” românilor, Constantin Rădulescu–Motru a inclus în textul unei conferințe ținute la Ateneul Român, în 21 februarie 1910, o serie de considerente legate de aceste aspecte. Pentru început, el a precizat că sufletul românilor este un veritabil mozaic, poate cel mai variat care există: „nu este calitate bună care să nu fi împodobit vreodată sufletul unui român, precum nu este defect care să nu fi fost sau să nu fie, când și când, în același suflet (Rădulescu-Motru, 1910/1999, 33). Dezvăluirea calităților și defectelor propriului neam era considerată nu doar o datorie patriotică, ci o veritabilă operă științifică. Atitudinile generatoare de „foc” subiectiv, sursă de intenții bune de preamărire a propriului neam, trebuiau să fie estompate de conștiința obiectivă, de imperativele rațiunii și concluziilor logicii, astfel încât nici opusul primelor atitudini (tendința de micșorare a meritelor neamului, de critică excesivă) să nu se manifeste (Rădulescu-Motru, 1910/1999, 34-35).
Adept al ideilor junimiste cu sorginte în teoria „formelor fără fond”, Rădulescu-Motru avea o viziune predominant negativă asupra a ceea ce el se aplecase cu truda omului de știință: „sufletul neamului nostru”, adică felul lui de a fi în general, identitatea sa. Cel mai mare defect al românilor era sufletul gregar, opus sufletului solidar. Gregarismul este o stare impusă de tradiții, probabil anterior oricărei culturi, este produs prin imitație (fără nici un obstacol în calea acesteia), tocmai datorită inexistenței unor suflete diferențiate în comunitatea respectivă, inapte de solidaritate, de încordare și stăpânire de sine. Gregarismul era văzut ca o rușine, ca o stare plină de păcate, proprie doar popoarelor tinere, abia formate, nediferențiate, încă fără o conștiință a propriului specific: „gregarismul este armonie a sufletelor, dobândit pasiv, aproape mecanic; solidaritatea este o armonie cucerită prin lupta omului cu sine însuși, prin recunoașterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine. Este o mare deosebire între gregarism și solidaritate” (Rădulescu-Motru, 1910/1999, 43). Gregarismul sufletului românilor era dovedit, argumentat, pe baza unor constatări. Prima constatare a autorului citat, ca un defect, era supremația pe care o deținea „gura satului”, „lumea zice” sau „zvonul public” în ecuația grup-individ. „Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acela care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei” (Rădulescu-Motru, 1910/1999, 36-37), grupul fiind deci catalizatorul curajului, eroismului (în absența acestuia, adică când este singur, românul devenind blând, chiar obedient, adept al adevărului cuprins în proverbul „capul plecat, sabia nu-l taie”). Existența grupului estompează individualitatea, în viziunea lui Rădulescu-Motru. Astfel, deși românii sunt foarte curajoși, curajul se manifestă cu precădere doar când sunt în grup. Este cazul și soldaților români, membri ai unei armate care nu cunoscuse până la începutul secolului precedent frica prin contagiune, deși în timp de pace dezertările erau în număr relativ mare, iar recrutarea pentru serviciul militar era apreciată ca o adevărată „pacoste”. Aceleași judecăți de valoare sunt formulate și în ceea ce privește exprimarea opiniilor de către români (curajoși doar când se exprimă în numele grupului), religiozității acestora (existentă, dar doar de ochii satului), manifestării naționalismului/patriotismului românesc (existent doar în vorbe, în cuvântări, inexistent însă când este vorba de fapte individuale, de consecvență). Tot pe seama inconsecvenței era pusă și situația sistemului educațional românesc, confruntat cu o rată enormă a abandonului școlar, pe toate nivelurile de școlarizare, de la cel primar până la cel universitar (Rădulescu-Motru, 1937/1999, 20-24).
Peste aproape trei decenii, în 1937, în lucrarea „Psihologia poporului român”, autorul stabilea că însușirile sufletești ale unei populații sunt date de trei factori esențiali: fondul biologic ereditar al respectivei populații (dispozițiile organice – normale și patogene – posedate de indivizi la venirea lor pe lume), mediul geografic (clima, natura solului, posibilitățile de producție, flora și fauna, natura granițelor) și caracterele instituționale dobândite de populație în timpul evoluției sale istorice, acest ultim factor fiind de fapt manifestările tipice de natură spirituală generate de experiența istorică, repetate prin tradiții: obiceiurile morale și juridice, vorbirea, concepțiile despre lume și viață și trăsăturile naționale (Rădulescu-Motru, 1937/1999, 11-12). În ciuda enumerării acestor factori și analizării lor, autorul a preferat compararea manifestărilor românilor cu cele ale popoarele apusene (nu cu ale celor învecinate, variantă care ar fi fost poate de recomandat, recunoștea chiar autorul: soluția adoptată s-a bazat pe faptul că românii imitaseră cu precădere instituții apusene).
Datele obținute prin metoda comparativă l-au condus pe cercetător la concluzia că individualismul românilor era diferit de cel al popoarelor occidentale, „culte” (Rădulescu-Motru, 1937/1999, 15-16). Individualismul românilor, considerat „probabil” principala trăsătură a românilor, îl determina pe român să nu agreeze „tovărășia” (spiritul de echipă sau lucrul în echipă, am spune astăzi), să dorească să fie singurul proprietar a ceva, oricât de mică ar fi respectiva proprietate. Acest individualism, cu oarecare înclinații către anarhie, nu implica însă și spiritul întreprinzător, spiritul de inițiativă în viața economică sau spiritul de independență în viața politică și socială, aspecte care se manifestau constant în cazul individualismului apusenilor și care erau apreciate ca fiind esența spiritului burghez. Individualismul românesc, concluziona omul de știință român, era „o simplă reacție subiectivă, un egocentrism, sub influența factorului biologic ereditar” (Rădulescu-Motru, 1937/1999, 17). În aceeași lucrare, scrisă într-o perioadă de stabilitate și relativă prosperitate economică, sufletului românesc i se reproșa și lipsa de perseverență, deși românul era considerat răbdător, conservator și tradiționalist.
Românul era considerat perseverent în ceea privește lucrul în agricultură, lotul său de pământ, cât de mic, nu era părăsit sau nelucrat niciodată: la fel stăteau lucrurile și în cazul pescarilor, rotarilor, viticultorilor, căruțașilor, ciobanilor etc., ocupații transmise din tată în fiu și practicate cu perseverență. Neperseverența se manifesta doar în anumite lucruri, aceasta observându-se începând cu secolul al XIX-lea, odată cu modernizarea statului român care prin imitație, după alte state străine (era dat ca exemplu Franța), a creat improvizații profesionale, specialități pentru politicieni și diferiți slujbași, false profesii sau ocupații, doar cu rolul de a justifica banii încasați de la buget. Aceste profesii de „muncă ușoară” au ajuns să concureze cu toate celelalte profesii, iar lipsa de selecție a celor care au ocupat astfel de posturi a agravat neperseverența în lucru. Astfel, „o greșită viață instituțională, imitată după străini” l-a transformat pe român în „neperseverent fiindcă instituțiile statului l-au obligat la improvizații” (Rădulescu-Motru, 1937/1999, 20).
Într-un articol pe tema naționalismului, în acord cu Mihai Eminescu, deși considera concepția acestuia despre naționalism și despre cauzele decăderii românilor ca fiind unilaterală, Constantin Rădulescu-Motru (1942/1996, 167), era de acord că „la civilizație nu se ajunge decât prin muncă”, iar cuvintele sale erau necruțătoare în paginile care urmau: „Pentru a ajunge la situația în care am ajuns, nu era dar nevoie de mâna dușmanilor străini: am fi ajuns noi aci unde suntem, și chiar dacă întreagă suprafața Țării Românești ar fi fost locuită totdeauna de neaoși români! Căci dușmanii noștri nu sunt în afară de noi, ci sunt în noi înșine; și ei nu se numesc nici evrei, nici greci, nici bulgăroi cu ceafa groasă, nici nemți, ci se numesc: lenea, minciuna, lipsa de rezistență față de ispita viciului, orgoliul copilăresc pe care nu-l știm distinge de mândria cea nobilă, și multe alte asemenea slăbiciuni, despre care vorbim adesea noi între noi, între patru ochi, dar pe cari le ascundem în public de teamă că ne va râde lumea” (Rădulescu-Motru, 1942/1996, 168-169). Aceste rânduri (cf. Schifirneț, 1996, XXXVII) erau urmarea viziunii sale psihologiste despre impactul străinilor și reglementărilor politico-administrative, anume că trebuie să se țină cont de dispozițiile sufletești ale românilor în analiza stării prezente a membrilor neamului românesc.
Românul avea așadar și „calități bune”, dar și multe, grave defecte, unele vechi, altele mai noi. Lista defectelor identificate de intelectualul român cuprindea și lipsa de disciplină în ceea ce privește munca, producția în domeniul economic, munca dezordonată, în salturi, lipsa spiritului comercial. Dar și lista caracteristicilor sau trăsăturilor favorabile putea fi completată cu faptul că românul era considerat „primitor, tolerant, iubitor de dreptate, religios” (Rădulescu-Motru, 1937/1999, 25).
Poziția lui Constantin Rădulescu-Motru este justificată în primul rând de cerința păstrării obiectivității sale științifice și abia în subsidiar de adeziunea sa la ideile junimiste sau de convingerile sale politice. Poziția sa critică, considerăm noi, era însă și rezultatul adoptării unui punct de vedere european, fără concesii patriotarde. Din acest punct de vedere, cazul său poate fi comparat cu cel prezentat de Constantin Noica (1944/1991, 18-26), atunci când făcea referire la Dimitrie Cantemir și la lucrarea acestuia „Descriptio Moldaviae”, scrisă în anul 1715 și considerată o pagină de aspră critică la adresa spiritualității românești.
Constantin Noica considera că prea aspra judecată a lui Cantemir se datora europenizării acestuia: devenit european, Cantemir și-a întors fața către țara natală care îl fermeca dar îl și nemulțumea profund. Critica lui era considerată dreaptă dar și nedreaptă, nedreaptă tocmai prin asprimea ei izvorâtă dintr-o „tendință strict europenizantă, care nu mai este a noastră, chiar dacă avem și noi conștiința nemulțumită a europeanului Cantemir”, explica Noica (1944/1991, 23). Rigid și neînduplecat, datorită conștiinței sale de european, Cantemir considera că religiozitatea („religia drept-credincioasă”) și ospitalitatea sunt singurele caracteristici care ar mai merita lăudate la români. Noica nu s-a mărginit doar la a reproduce aceste rânduri: el a înfățișat întreaga caracterizare pe care Cantemir, într-o lucrare destinată străinilor (alt motiv de nedreptate, considera Noica, deși și lucrarea sa era scrisă tot la cererea și pentru străini, respectiv de o editură germană, prin intermediul Institutului Român din Berlin, în 1944).
Cu „sufletul înstrăinat”, considera Noica, Cantemir atașase românilor multe defecte pe care tânărul filosof nu se sfia să le repete: „aroganță și mândrie, spirit de ceartă, dar și concilianță peste măsură; îndemn către o viață ușoară; nici mânie dar nici prietenie lungă; curaj deosebit de mare la începutul bătăliei, apoi tot mai puțin; inconsecvență, spirit excesiv de tiranic uneori, excesiv de blând alteori” sau caracteristici generale precum „popor incult neputincios”, alcătuit din indivizi care „nu sunt amatori de litere, ba chiar le urăsc” (Noica, 1944/1991, 24-25). Cantemir devenea astfel autorul unui studiu „etic” (din exterior), în ciuda originii sale, care poate ar fi trebuit să-l determine la o abordare „emică” (din interior, specifică unui autohton, etnocentristă poate). Acest lucru, folosind alte cuvinte, era reproșul lui Noica adresat peste timp românului european Dimitrie Cantemir, cel care judecase pe compatrioții săi „după categorii etice, care nu sunt sau nu erau ale neamului românesc /…/, după setea de cunoaștere și adevăr a apuseanului, sete care iarăși nu însuflețea neamul românesc /…/, din perspectiva unor criterii care nu-și găseau aici locul” (Noica, 1944/1991, 26).
Perioada interbelică a oferit destule exemple de acest fel. Lucrările intelectualilor români, cu studii serioase în străinătate, au modificat perspectivele de abordare. Rigoarea metodologiilor de cercetare și cerința păstrării obiectivității specifice investigației științifice au atenuat, uneori până la anulare, distincția „emic”/„etic”, iar constatarea decalajului economic față de țările occidentale, puternic subliniată și în prezent (Murgescu, 2010) a accentuat predilecția pentru sublinierea defectelor, nu atât ca explicație, cât ca un posibil îndreptar terapeutic la nivel social. Rămân însă importante și astăzi cuvintele scrise de Constantin Rădulescu-Motru, în 1937, adevărat ghid peren de acțiune: „Rușine nu este pentru poporul care se știe deosebit sufletește de popoare glorioase și puternice, dar este rușine pentru poporul care n-are curajul să-și cunoască firea și destinul” (Rădulescu-Motru, 1937/1999, 32).
