Rochia roșie
Poveste să fie?
Rochia roșie
voiam să-mbrac
iar prin sandale
firave
degete vegetale
să-mi crească
subțiratic
să-nțepe
ochiul tău jumătate închis
pe jos, portocale
semințe să cadă.
Firul înșelător, cu timpul, în patru-l desfac:
Se lăsa iarna
(sau toamna, nici n-am cum afla)
la nasturi
se descheia, nebun, un copac
și poate, în ochiul tău roșia
rochie-nnoda
cozile unui frac…
Mă sprijineam de ceruri
veac de pământ mâncam
pe plac
și roșie
culoare să-ți fiu.
(deschis e ochiul, povestea asta,
doar eu o știu ?)
foto tumblr.com
Aerul se turtea
pe partea dinspre mine
unde tăcerea făcea
presiune
o forță atât de mare pe-o suprafață cam cât măduva
dintr-o vertebră de stea… Citește și Miez
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
